Timișoara nu a fost vreodată oraș cultural

    408

    Cine stăpâneşte Timişoara stăpâneşte un ținut.
    General turc

    Zona mlăștinoasă la confluența râurilor Timiș și Beghei, aproape de ieșirea Timișului din regiunea deluroasă, în cea mai importantă răspântie de drumuri din câmpia Banatului – drumul longitudinal al șesului Tisei, drumul internațional al paralelei 450, drumul către Transilvania prin valea Begăi – a avut din cele mai vechi timpuri importanță strategică, fiind astfel un spațiu al migrațiilor.

    Beguey, Castrum Temesiensis, Tymesuar, Temes, Temeswar, orice nume ar fi avut cetatea garnizoană, stăpânirea ei a fost dorită, ca fiind cheia de rezistenţă contra vecinilor agresori, de toate civilizațiile care au ajuns în fertila câmpie a Banatului ce oferea, încă din vechime, condiţii favorabile de hrană şi vieţuire a oamenilor.

    Alături de populaţia românească autohtonă majoritară, s-au stabilit aici locuitori aparţinând unor naţii diverse, în proporţii variabile, de-a lungul secolelor. Înainte de pătrunderea oastei arpadiene în Banat, cea mai mare parte a populaţiei era românească și ortodoxă, după care s-a impus o nobilime locală maghiară catolică. Au urmat valuri de sârbi, strămutați cu familiile lor sub presiunea otomană care a ajuns să cucerească și Banatul, modificând drastic structura populației. Locuitorii băştinaşi, cei mai mulţi români, au rămas pe loc; în cetatea musulmană, alături de turcii care au locuit aici, îşi făceau veacul şi o mulţime de evrei, armeni sau aromâni, veniţi din lumea orientală, bulgari, ţigani.

    După o dominaţie otomană de 164 de ani (iulie 1552 – octombrie 1716), timp în care s-au executat ample extinderi și amenajări edilitare, Cetatea Timişoarei și Banatul ajung sub conducerea militară imperială austro-ungară, guvernată ca o provincie catolică sub numele „Banatul Timişean”, cu administraţie total separată de cea a Ungariei.
    La acea vreme Banatul Timişean era, după cucerirea habsburgică, o regiune neprietenoasă, aflată la marginea imperiului. Un ţinut împădurit sau devenit stepă prin necultivare, depopulat, pustiit, vlăguit economic și demografic de războaiele austro-turce, în care s-au extins apele stătătoare şi mlaştinile propice infecţiilor şi boli (malaria îndeosebi), unde nu se venea cu plăcere ci doar pentru oportunitățile îmbogățirii. Astfel se deschide calea pentru colonizări, necesare atât din rațiuni strategico-politice de extindere a imperiului cât și pentru revigorarea provinciei.

    Primul val – „Colonizarea carolină” a avut loc între 1718-1740. Mii de coloniști germani, majoritatea provenind din mediul rural, fiii familiilor sărace de țărani, dar și români, sârbi, bulgari, italieni și spanioli, s-au stabilit în sate, le-au reorganizat, au întemeiat altele, dezvoltă industria și comerțul în pofida ratei mari a mortalității.
    O atenție aparte s-a acordat reorganizării orașului de reședință; este meritul generalului de cavalerie Mercy Claudius Florimund, numit guvernator al Banatului și care în cei 12 ani cât a comandat regiunea (1720-1733) s-a relevat ca gospodar excepţional, considerat ca adevăratul întemeietor al oraşului modern. Contele Mercy a început secătuirea mocirlelor, canalizând Begheiul, a încurajat agricultura şi a pus bazele unei industrii înfloritoare într-un cartier nou creat (Fabrică). Sub guvernarea lui a început construirea cetăţii moderne; au fost aduşi numeroşi meşteşugari imperiali – zidari, pietrari, lemnari, dulgheri, fierari, astfel că o serie de edificii publice existente şi astăzi, au fost clădite în anii aceia. S-au înfiinţat noi manufacturi şi au fost aduşi colonişti specializaţi în acest scop; ei au beneficiat de o serie de facilităţi, care i-au ajutat să dobândească o situaţie prosperă.
    În timpul colonizării habsburgice au fost aduse mai multe familii de italieni ca ingineri, arhitecţi, meşteri în creşterea viermilor de mătase şi fabricarea mătăsii, cultura orezului sau ca pietrari pricepuţi, adăugându-se numeroșilor negustori, clerici, artişti, ingineri şi arhitecţi italieni, bancheri, funcţionari sau mercenari veniţi anterior, realizând numeroase produse agricole şi manufacturiere exportate chiar în provincii italiene.

    Forța de muncă necalificată a fost asigurată prin deportarea „indezirabililor”.
    Criminali, hoţi, bandiţi, cerşetori, braconieri şi alte persoane certate cu legea în Viena, capitala Austriei, alți deținuți condamnați, erau aduşi la Timişoara înlănțuiți, să sape şanţuri, să execute forțat dragarea mlaștinilor, canale şi diferite lucrări publice. Femei depravate au fost trimise la Timişoara, în Banat pentru „popularea provinciei”. Deportarea prostituatelor a luat sfârşit în 1770, însă criminalii înrăiţi au continuat să ajungă până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
    Al doilea val – „Colonizarea tereziană” a venit în Banat între 1744-1772. Aproximativ 75.000 de coloniști au sosit în această perioadă. Au fost colonizați și nenumărați proscriși, bandiți, răufăcători prostituate și persoane dubioase.

    Între 1716-1778, întregul Banat și cetatea Timișoara s-au aflat sub administrație imperială; la început, între 1716 și 1755 fiind o administrație militară, iar după 1755, o administrație civilă până în 1778. În 1779, Banatul a fost incorporat regatului maghiar.
    Al treilea și ultimul val organizat de coloniști germani a avut loc între 1782-1787 și a fost numit „Colonizarea iosefină”. Aproximativ 60.000 de coloniști au sosit o dată cu acest val.

    Unul din efectele colonizării a fost Patenta de colonizare a împărătesei Maria Tereza in care dispunea strămutarea populației românești și deposedarea acesteia de orice drept asupra terenurilor pe care îl deținea, făcându-se astfel loc pentru venirea și împământenirea șvabilor, acțiune pe scară largă, sistematică și plănuită în minime detalii de administrația austriacă, care a dus la tipizarea așezărilor sătești, construite sub formă de tablă de șah, cu biserica romano-catolică și terenul înconjurător în centru. Regiunea a devenit o rețea organizată, ordonată și cu o structură compactă.

    Colonizarea cu populaţie experimentată în domeniul practicării agriculturii şi introducerea de măsuri inspirate de ideile mercantiliste şi fiziocratice a fost uşurată de inexistenţa unei pături nobiliare privilegiate şi a dus la transformarea provinciei în aşa numitul „grânar al Imperiului”. Odată depăşite greutăţile iniţiale comunitatea germană din Banat s-a organizat în forme specifice din punct de vedere al habitatului, şcolar sau bisericesc. Literatura, teatrul, presa, arhitectura, sculptura, pictura sau muzica devin tot atâtea domenii de manifestare a acestei comunităţi într-un Banat multietnic şi multiconfesional.

    Numeroasele conflicte austro-turce, dar și marea epidemie de ciumă din 1738-1739 au contribuit la reducerea numărului de germani (orașul a pierdut aproximativ 1.000 din totalul de 6.000 de locuitori). De aceea, creșterea populației din Banat a fost asigurată temporar doar din procesul de imigrare. Drept rezultat, ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populației.

    Stratificarea socială a reședinței este vizibilă: administraţia militară şi civilă îndeplinită de personaje de viță nobilă, primarii şi consilierii Timişoarei, fețe bisericești, negustori, militari, meseriaşi, numeroşi servitori şi muncitori necalificaţi. Ea s-a manifestat și în activitățile timpului liber: nobilimea, cu baluri private, petreceri, vânători, degustări de vinuri, orășenii de rând cu mersul la biserică, la târg sau la cârciumă.

    Ca aşezare la răspântie de drumuri neguţătoreşti, s-au edificat așezăminte de popas, ospătare şi petrecere pentru numeroșii călători ce treceau pe aici, menționate în cronici.

    În anul 1771 se deschide prima tipografie în Timişoara, unde se tipăresc mai multe calendare ș primul ziar local, în limba germană; publicul cititor de ziare era compus dintr-o pătură subţire de funcţionari ai administraţiei provinciale şi ofiţeri, care oricum aveau acces şi la ziarele sosite de la Viena. Se înființează mai multe tipografii care publică periodice efemere și diverse tipărituri.

    În anul 1781, Timişoara e declarat municipiu (oraş liber regesc) iar în anul 1790, înscrisă ca atare în legile ţării.

    Apar alte publicații de limbă germană, cu un rol important în viaţa publicistică, culturală şi politică locală în perioada anterioară revoluţiei paşoptiste, librării, prima bibliotecă cu împrumut din Banat. Presa cuprindea cu preponderenţă articole despre economie şi comerţ, preluate îndeosebi din publicaţii din centrul şi vestul Europei, sfaturi utile agricultorilor şi întreprinzătorilor din diverse domenii ale economiei pentru eficientizare.

    Apar două publicaţii specializate în domeniul teatrului, premiere în peisajul publicistic teatral sud-est european.
    Începând cu anul 1831 tipograful Joseph Beichel publică săptămânalul Temesvarer Wochenblatt, primul ziar longeviv din Banat (a apărut până în 1840) cu conținut de o mai mare diversitate şi calitate, cuprinzând nuvele, convorbiri, descrieri, corespondenţe, prezentări literare şi artistice, ştiri şi cronici, corespunzător tuturor cerinţelor vremii.
    Între 1848 Și 1849, orașul a fost asediat de răsculați, fapt care a frânat dezvoltarea economică (activitatea industrială și comercială a fost întreruptă). După înfrângerea răsculaților de către armatele imperiale, Banatul a fost desprins de Ungaria, fiind supus direct stăpânirii austriece.

    După 1849 Timișoara a devenit capitala, adică sediul guvernatorului „Voivodinei sârbești” și a „Banatului Timiș” cu germana ca limbă oficială
    În perioada regimului neoabsolutist şi în anii care au premers instaurării dualismului, presa a cunoscut o dezvoltare fără precedent prin periodicul guvernului Voivodinei sârbeşti şi a Banatului timişan, în patru limbi şi ediţii diferite (germană, română, maghiară şi sârbă).
    În anul 1860 Voivodina se desfiinţează, iar Banatul e cedat Ungariei.
    La sfârşitul secolului al XVIII-lea, oraşul Timişoara este socotit drept unul dintre cele mai frumoase şi curate oraşe ale Europei. El s-a mai numit: oraşul florilor, oraşul parcurilor, oraşul grădină. Timişoara a avut un cult pentru creşterea florilor şi foarte multe grădinării vestite în Balcani şi în toată Europa.

    Oraşul Timişoara se dezvoltă, cetatea şi zidurile de apărare devin inutile şi începe demolarea zidurilor şi porţile cetăţii, începând cu anul 1892 şi până în 1910 cartierele unindu-se cu Cetatea; construcții ample se edifică pretutindeni.

    În perioada cuprinsă între apariţia primului ziar din Banat în anul 1771 şi sfârşitul secolului al XIX-lea, doar în Timişoara au apărut un număr de 79 de ziare în limba germană. Numărul tipografiilor din Banat a crescut, acestea fiind răspândite în 18 localităţi. Graţie acestei dezvoltări a tipografiei şi a presei bănăţene, presa de limbă germană in Banat a cunoscut o dezvoltare considerabilă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.
    La sfârşitul secolului al XIX-lea, noutăţile tehnice revoluţionează viaţa urbană a orașului: telegrafia, iluminatul public cu gaz, legare la reţeaua feroviară europeană, Societatea de tramvaie cu cai, reţeaua telefonică, străzile iluminate electric, asfaltarea străzilor, tramvaiul electric, modernizarea reţelei de apă şi canal.

    La începutul secolului al XX-lea, Timişoara ajunge al doilea oraş al Ungariei, după Budapesta, ca însemnătate economică. Un academician maghiar scria în acea perioadă: „Gospodina germană găteşte cu făină timişoreană; englezul poartă încălţăminte din Timişoara; clopotul de provenienţă timişoreană bate în România; pălăria timişoreană ajunge în Franţa şi Belgia; trăsurile din Timişoara se mână în Serbia; copilul din Bulgaria mănâncă bomboane produse la Timişoara; egipteanul îşi aprinde ţigara cu chibritul timişorean”.

    Iar aceasta şi datorită faptului că Timişoara a fost primul oraş din ţară care şi-a făurit un program vast de extindere a industriei şi de dezvoltare industrială, protejând mica industrie. Pentru a atrage capital străin şi a sprijini dezvoltarea economică, primăria a acordat scutire de impozite şi taxe pe 15 ani, terenuri şi materiale de construcţie gratuit şi chiar ajutoare în bani pentru fiecare muncitor.

    Aşa a ajuns ca la acea vreme, Timişoara să aibă 850 de întreprinderi, cu 123 de ramuri şi subramuri: case de bani, produse de lăcătuşerie, construcţii de maşini, prelucrarea pietrei, argilei şi pământului, a lemnului şi oaselor, industrie textilă, ţesătorii, confecţii, industrie alimentară, chimică, linii ferate în cinci direcţii noi, o gară prin care treceau zilnic 120 de trenuri, unul dintre cele mai moderne porturi fluviale, al doilea palat al burselor din ţară etc. Târgurile din Timişoara erau vestite în toată Europa Centrală şi de Sud-Est.

    Creșterea economică a fost dublată de gradul înalt de instrucție: de la mijlocul secolului al XIX-lea Timişoara este înzestrată cu o reţea şcolară laică şi confesională de nivel preşcolar, şcolar primar şi gimnazial diversificată, cu limbă de predare germană, maghiară, română, sârbă, greacă şi ebraică ajungându-se la 80,71% alfabetizaţi în 1910, când se consemnează un număr total de 80 de unităţi de învăţământ, între care 8 grădiniţe, 41 de şcoli primare, 5 gimnazii şi licee, 25 de şcoli speciale de meserii şi o şcoală superioară, care angrenau 471 de cadre didactice şi un total de 14.253 de cursanţi, dintre care 6.473 învăţau în limba germană, 5885 în limba maghiară, 1.166 în limba română, 632 în limba sârbă şi 97 în alte limbi.

    De ecou european s-a bucurat Expoziţia de produse industriale şi agricole – organizată în iulie – octombrie 1891, acţiune care atrage atenţia asupra potenţialului economic al Timişoarei. Expoziţia, cu peste 3 000 de expozanţi, a fost vizitată de personalităţi marcante, miniştri, industriaşi şi comercianţi din toată Europa.

    Banatul, provincie cu statut special și populație alogenă considerabilă, trece, în iulie 1919, sub stăpânire românească. Se consemnează faima sa de grânar și crescător de vite, cu gospodării bogate, bine orânduite. Timișoara este centrul industrial puțin bănățean și mult occidental unde se prelucrează mai toate produsele agricole ale județului, cel mai însemnat mijlocitor de mărfuri străine în vestul țării – într-un cadru apusean îngrijit, cu o populație pestriță de muncitori, negustori, bancheri, avocaţi şi rentieri, adunată de oriunde pentru traiul ușor, care prețuiește instrucția dar și relaxarea în timpul liber (centru sportiv multiplu, teatru comunal, 5 cinematografe, băi comunale, ștrand şi plajă).

    Pe lângă școlile existente se înființează altele, profesionale, dar și superioare – Şcoala Politehnică, Şcoala militară de ofiţeri de artilerie, Școala superioară P.T.T., Academia de arte frumoase, Conservator, multe instituţii culturale – Muzeul Banatului, Biblioteca comunală, Institutul social Banat-Crişana, Asociaţia „Astra” pentru literatura şi cultura poporului român, diverse asociații și uniuni (între care șapte asociaţii corale, opt asociaţii sportive, două de turism şi una de vânătoare).
    În perioada interbelică funcţionează la Timişoara 29 de tipografii şi apar reviste și ziare pentru toate gusturile: 125 de periodice în limba română, 65 în limba germană, 104 în limba maghiară, 1 în limba sârbă, o considerabilă emulaţie a scrisului regional. Pe lângă profilurile majoritar economice, politice, comerciale, sociale, se consacră multe pagini culturii, inclusiv în mediul rural.

    Creatori de notorietate națională și europeană au trecut prin oraș, au activat, dar niciunul nu și-a desăvârșit opera și renumele aici; ataşamentele afective nu au fost de ajuns. C. Miu Lerca, Virgil Birou (scriitori, publiciști) Ioachim Miloia (pictor, muzeograf), Cornel Grofşoreanu (publicist, sociolog), Sabin Drăgoi (compozitor), Julius Podlipny (pictor) sunt printre cărturarii implicați ai vremii.
    După o perioadă de fertilă stabilitate politică, socială, economică şi culturală (1919-1939), cu drasticul declin produs de marea criză economică (1929-1934), recuperat abia în 1936, Timişoara e marcată, la începutul anilor ’40, de cel de-al doilea război mondial care se încheie cu instaurarea totalitarismului de stânga în România.

    URSS, prin Armata Roşie, a ocupat Regatul României, micșorat cu peste o treime din suprafață și populație, instaurând totalitarismul de stânga. Prima acțiune – deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportate în Uniunea Sovietică.

    Primele măsuri adoptate de noul guvern aservit: înfiinţarea SOVROMURILOR (societăți mixte româno-sovietice destinate spolierii resurselor naturale ale țării) și reforma agrară.

    Printre ultimele acțiuni ale monarhiei – înființarea Facultății de Medicină, a Operei din Timișoara (Aca de Barbu primul director) și sfințirea Catedralei, în 1946.

    La 30 decembrie 1947, monarhia este desfiinţată și se proclamă Republica Populară Română. Noul regim a adoptat modelul stalinist în toate domeniile vieţii de stat – lichidarea proprietății private, naționalizarea principalelor mijloace de producţie, industrializarea forțată, cooperativizarea agriculturii – bazele economiei dirijate în procesul de centralizare economică.

    Constituțiile din 1948 și 1952 desfiinţează partidele politice și principiul separării puterilor în stat; Partidul Muncitoresc Român, partid unic și Gh. Gheorghiu-Dej, secretarul său general, instaurează regimul politic stalinist. Între lagărul socialist și restul Europei se ridică un zid complet.

    Banatul este „igienizat” prin curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor și a categoriilor sociale considerate periculoase de comuniști, deportați cu toții în Bărăgan.

    După cucerirea puterii politice, urmată de cea a puterii economice, stalinismul vizează imediat ideologia pornind campania de golire a culturii române de trecutul propriu, burghez şi încetarea comunicării cu cea europeană, creând spaţiul în care să se instaleze ideologia stalinistă şi o pseudo-cultură importată. Lichidarea autonomiei presei, reprimarea libertăţii de creaţie, denunțarea duşmanilor ideologici în cultură sunt comandamentele noilor oficianți ai poliţiei ideologice. Dispar publicațiile, cenzura arde și pune la index toate tipăriturile suspecte de abateri.

    Timişoara a suportat ocupația militară, lipsuri materiale, terorizarea fizică şi psihică a populaţiei, umilința şi frica, anularea drepturilor cetăţeneşti, percheziții, confiscări și deportări în lagăre de muncă, cartele pentru alimente și textile doar angajaților. Odată oficializate, „purificările” și „demascările” au distrus clasa de mijloc.
    Singurele publicații admise – ziare centrale și un ziar local – se ocupau de propaganda politică, publicau diverse documente de partid și comunicate oficiale. Apare „Scrisul bănățean” – revistă literară editată din 1949 de către filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din RPR, condusă de Al. Jebeleanu, lider de stânga.

    După ocupația militară sovietică (1948 – 1958) și perioada post-stalinistă (1948 – 1964) urmează epoca naţional-comunistă (1965-1989), cu Constituția din 1965 care proclamă Republica Socialista România, iar partidul ia numele de Partidul Comunist Român, cu Nicolae Ceaușescu secretar general, apoi și preşedinte al Consiliului de Stat.
    Destinderea îmbunătățește condiţiile de viață, admite proprietatea personală, reabilitează intelectualitatea, modifică învățământul.
    Acordurile economice internaționale și modernizarea forțată edifică o serie înfloritoare de coloşi industriali, prilej cu care în Timişoara (oraș privilegiat de relaţiile cu cele două state vecine (Ungaria şi Iugoslavia) plus comunicarea cu spaţiul occidental) a fost adusă forţă de muncă din toată colţurile României și s-au construit sute de blocuri, mărind densitatea populației. Rețeaua de învățământ crește la toate nivelurile, se diversifică, centrul universitar se impune.

    Oferta culturală locală este diversă: șapte cinematografe, patru cotidiene (în limbile română, maghiară, germană şi sârbă), Opera de Stat, teatru în trei limbi (română, germană, maghiară), filarmonică, trei reviste cultural-literare, revistă studențească, ansambluri și formații muzicale.

    Televiziunea unică și radioul își îndeplinesc rolul național de propagandă în favoarea Puterii.

    Sorin Titel, Paul Eugen Banciu, Ion Arieșanu (prozatori), Damian Ureche, Anghel Dumbrăveanu, Șerban Foarță (poeți), Filaret Barbu, Nicolae Boboc (muzicieni), Ana Pacatiuș, Luță Popovici (interpreți de folclor), Rodica Murgu, Francisc Walkay (balerini), formația rock „Phoenix” sunt câteva nume care au depășit granițele regionale, deși capitala superviza hegemonic și absorbea totul. Un platou fără vârfuri naționale.
    Suveranul lagărului socialist, Uniunea sovietică, depășit economic de ţările democratice, încearcă prin secretarul său general Mihail Gorbaciov, ales în 1985, reformarea sistemului.

    Politica economică și de dezvoltare a României, coroborată cu un regim drastic de austeritate pentru plata datoriei externe provoacă penuria extinsă, crize energetice și alimentare, curbe de sacrificiu, înăsprirea regimului poliţienesc controlat de dictatură şi Departamentul Securității Statului. Tensiunile sociale acumulate duc la evenimentele sângeroase din decembrie 1989 și prăbuşirea sistemului totalitar; începe șovăielnic o lungă tranziție originală către democrație, în care industrializarea este dezavuată fără o alternativă a noii republici.

    Luni de zile euforia utopică a libertății, susținută cu sute de publicații, amestecă toate straturile sociale fragmentate de facțiunile partidelor emergente. Alegerile prezidențiale și parlamentare din mai 1990 consfințesc victoria FSN, partid fără istorie, cu Ion Iliescu, fost membru marcant PCR, președinte, ceea ce duce la o lungă perioadă de frământări anticomuniste.

    După Revoluție, sutele de fabrici și uzine s-au lovit imediat de haosul creat în urma vidului de putere. Gândită într-o structură planificată, subordonată direct statului, industria românească a demonstrat repede că nu era pregătită pentru economia capitalistă. Marile întreprinderi nu aveau comenzi și nu aveau piețe de desfacere. Iar lipsa de competiție și tehnologie au grăbit dezastrul.

    Criza economică atinge proporții nebănuite. Leul se devalorizează de șapte ori. Într-o inflație de 300%, prețurile explodează. Falimentele bat la ușă. Sărăcia pune stăpânire pe țară.

    Prin Legea 58 / 1991, încep privatizările în masă. Guvernul Român decide ca toate companiile de stat să fie deschise privatizării.
    În această perioadă România a primit statutul de membru asociat al Uniunii Europene la data de 9 mai 1994, în anul următor la 22 iunie se depune candidatura pentru aderarea la UE. Tot în 1995 Emil Constantinescu face cunoscută platforma politică a CDR, denumită Contractul cu România. Principala promisiunea conținută de acesta era că în 200 de zile de la venirea la guvernare, CDR va adopta un set de reforme și legi care să îmbunătățească viața oamenilor.

    Perioada 2004 – 2010 a marcat integrarea euro-atlantică a României – membră a Uniunii Europene și apartenența la NATO, alături de Parteneriatul Strategic cu SUA.

    Aderarea la UE, bula speculativă din domeniul imobiliar, creșterea consumului din import precum și investițiile străine, favorizate de costul redus al capitalului, au menținut economia românească pe tendința ascendentă căpătată în timpul guvernului Năstase.

    Unități de învățământ superior particulare, concurând cu cele de stat, s-au înfiripat pretutindeni, ajungând la capacitatea absolvenților de liceu, dintre care aproape jumătate erau analfabeți funcțional
    Anii 2010 în România s-au caracterizat prin stagnare, inflație și criză economică, instabilitate și corupție politică, emigrare masivă, incompetență instituțională, proteste și conflicte sociale. Instituțiile și autoritățile statului, de la educație și sistemul medical până la poliție, producție agricolă, industrie, infrastructură și securitate socială au continuat să se afle într-o continuă situație deplorabilă. Totodată s-au înregistrat și progrese în anumite domenii precum presa liber, accesul la informație, accesul la piața liberă și la piața muncii europeană, investiții și proiecte având la bază fonduri europene, lupta împotriva corupției și adoptarea valorilor progresiste occidentale.

    Vidul legislativ deliberat a produs închiderea întreprinderilor, le-a făcut pierdute, vândute la bucată, disponibilizând mii de angajați. Patrimoniile instituțiilor, organizațiilor, asociațiilor au dispărut în privatizări suspecte și revendicări fantomatice. Existența întregii populații s-a fracturat, orientată spre subzistența în care nivelul de trai scade continuu și majoritatea se restrânge către baza piramidei motivațiilor – trebuințele primare, pe lista cărora cultura se afla ultima. România se instalează pe ultimul loc în UE cu indicele dezvoltării umane.

    Marile întreprinderi, cu mii de muncitori, dispar, modificând violent structura demografică și condițiile existențiale. Învățământul, cultura, sunt drastic subfinanțate.

    Sentimentul extinderii corupţiei în justiţie, în guvern şi administraţie, în parlament, în partidul de guvernământ nu putea fi comparat decât cu opinia că aceste instituţii sunt ineficiente. Erau constatări vizibile la toate sondajele de opinie cu privire la încrederea populaţiei în instituţiile politice ale democraţiei.

    Uniunile cultural – artistice implodează, odată cu interesul social și subfinanțarea cronică; proliferează subculturile lucrative, pe linia confortabilei suficiențe a funcționarilor culturali, umplând toate nișele posibile ale mas-media. Datele statistice indică nivelul relativ redus de preocupare al României la susținerea ariei socio-culturale (în medie 1% din PIB).

    Universitățile și facultăți de toată mâna sunt forțate să crească până la limita absolvenților de liceu, vânzând iluzii existențiale în schimbul taxelor emergente.

    Timișoara beneficiază încă o dată de privilegiile sale poziționale și etnice menținându-se constant al doilea cel mai bun oraș pentru afaceri (Forbes Best Cities 2019), în care peste 70% din firme sunt cu participare străină, centru universitar cu patru universități de stat (niciuna în Top 1.000) și peste 41.000 de studenți fără legătură cu piața muncii, obiectiv turistic.

    Bunăstarea caracteristică orașului cu cel mai mare salariu mediu net lunar se manifestă prin aspectul imobiliar. Treptat, orașul grădină, orașul florilor devine orașul betonului.

    Operă, filarmonică, patru teatre (național, maghiar, german, pentru copii), două case de cultură, casa artelor, trei muzee, diverse centre oferă felurite posibilități de destindere spirituală și turismului citadin. Multiple acțiuni, niciuna de anvergură memorabilă.
    Se întinde amprenta comercială, încurajând agresiv consumerismul în dauna serviciilor și cultura de supermarket ca surogat al Marii Culturi (teatru, muzică, pictură, sculptură, dans, literatură şi arta filmului). Căci gradul de participare la un eveniment cultural nu este în sine o dovadă a culturii.

    Pătura plutocratică și emanația sa politică, cu inospitalitate congenitală faţă de arte preferă, în buna tradiție seculară a consumului recreativ lejer de produse culturale, acțiunile ce nu presupun implicare spirituală.

    Filiala Uniunii scriitorilor, cu 215 membri și 3 reviste, Filiala Uniunii artiștilor plastici, cu 258 membri și 13 galerii de artă, își promovează în circuit închis valori locale imobile – individualități onorabile, demni slujitori intelectuali ai clasei dominante, oligarhiei – lipsite acut de elite.

    Fiindcă nu au edificat școli creative, curente de opinie, modele culturale naționale.

    Fiindcă în lista pentru aleea personalităţilor timişene, 12 din 54 aparțin culturii iar dicționarul membrilor Academiei Române – Filiala Timișoara cuprinde 17 membri dedicați spațiului cultural din totalul de 102.

    „Mica Vienă” de odinioară a rămas oraș comercial, poate universitar. Atât.

    Marian Drumur

    2 COMENTARII

    1. Da, consumerismul o afacere pentru aventurierii vremurilor noi. Ar fi de adaugat intinderea caractitei si distrugerea a tot ce este autohton. Se cuvine scris si amintit cu cuvintele, de ce? Pierdute definitiv si pe vecie o avutie a Banatului: Fabrica de Ciocolata Kandia, fabrica de Tigarete, fabrica de zahar, fabricile de Lapte, fabrica de textile (Calea Sagului) – ( o doamna care lucra la imprimerie a fost rapusa de dorul disparitiei locului de munca unde facea cele mai frumoase imprimeuri la draperiile banatene), vestita fabrica de palarii care s – a primit ,,ospitalierii” in aceste zile – picamere si vagonetele cu munti de ,,palarii”, fabrica de utilaje agricole (IMAIA), Vestita DERMATINA (!!), Fabrica Solventul, Fabrica de incaltaminte (vestitii mocasini din anii 1975), Abatorul (!?), etc., etc. Citesc si ma crucesc cum 41.000 de absolventi de studii superioare nu au legatura cu piata muncii, dar au legatura cu functiile academice. Vorba lui Motoc multi, multi….ca vremea trece ! In loc de ,,gospodina germana” a luat fiinta colonizarea libera cu gospodina moldoveana, olteana, bihoreana, oseana, maramureseana, ardeleana care plamadeste sarmalute cu carne de germana, iaurt si laptic de poloniana, salata de rosii de antaliana, papricas cu cartof produs de belgiana, mamaliguta din kukuruz de hungariana !

    LĂSAȚI UN MESAJ