Gabriel Almăjan, noul arhitect-șef al Timișoarei, a vorbit în fața publicului despre ideile sale profesionale și despre ce ar dori să facă pentru orașul în care a fost adoptat. Are o importantă experiență în mediul privat, pe care de acum o va proba în cadrul unei funcții la municipalitatea noastră.

A fost ales de o comisie de specialiști externi, care nu au legătură directă cu primăria municipiului, fapt ce pare a fi un atu în plus pentru o corectă așezare a sa în funcția pe care o ocupă.
Pentru a imprima imparțialitatea necesară actului de verificare a cunoștințelor și de validare a noului arhitect-șef al orașului, au fost chemați arhitecții-șefi ai Consiliilor Județene Cluj, Claudiu-Daniel Salanță, Timiș, Loredana Pălălău, și arhitectul-șef al municipiului Reșița.

După o primă selecție, au rămas „în cărți” patru candidați, dintre care a fost ales Gabriel Almăjan.

Deși este de loc din județul vecin, Arad, a absolvit studiile de arhitectură în orașul nostru. După cum spune, în glumă, primarul Dominic Fritz, locul său de baștină ar fi singurul punct slab din biografie. Tânărul specialist cunoaște Timișoara, a lucrat aici și are o viziune clară despre ce trebuie să însemne un urbanism modern și realist. Mai trebuie spus că ultimii doi candidați rămași în cursa finală erau amândoi din Arad și absolvenți ai aceluiași liceu.

Dar iată ce ne spune Gabriel Almăjan despre viziunea lui și despre prioritățile de dezvoltare, în următorii ani, a urbei noastre.

„Deși încă nu am intrat în primărie, abia de săptămâna asta voi fi acolo în mod oficial, am venit în fața dumneavoastră. Vizavi de problematica patrimoniului cultural al orașului, vreau să spun că mă pot identifica cu cei mai mulți membri ai asociațiilor de proprietari, care și-au dorit să-și reabiliteze clădirile în care locuiesc și s-au lovit de foarte multe greutăți.

Cred că prima greutate pe care eu am constatat-o ​​(și asta am văzut-o și ca proprietar) este lipsa de coeziune a proprietarilor din clădire, cu toate că, în calitatea mea de arhitect, i-am ajutat în toate demersurile. Am făcut proiectarea, am obținut autorizarea, însă, așa cum spuneam, lipsa lor de coeziune a cântărit mult. Ce mă bucură, însă, foarte tare, trebuie să spun treaba asta, este că se poate redesena această strategie. Pentru că Timișoara beneficiază de, poate, cel mai mare patrimoniu arhitectural istoric din țară, ca număr de clădiri, care este, până la urmă, un bun public de care toți ne bucurăm zi de zi și de care trebuie să avem grijă.

Ne aflăm în Fabric, unde este o zonă pe care eu o privesc așa… ca fiind cea mai defavorizată zonă construită protejată din ce avem noi în oraș. Mă bucur foarte tare că voi fi un promotor al acțiunilor de reabilitare. Și, până la urmă, un consultant pentru proprietari. Aici, unde lucrurile arată cum arată, și le vedem cu toții, în calitate de arhitect-șef pot să spun că nu doar clădirile istorice sunt cele care formează acest patrimoniu. Mai este spațiul public, de care toți cetățenii beneficiază. Este foarte important să se înțeleagă rolul nostru, nu doar al meu, dar și al echipei de la Direcția de Urbanism, care sper să se dezvolte. Să ne ocupăm de aceste spații publice, care acum sunt nesigure, nereziliente, nesustenabile și de care, practic, nu ne bucurăm.

În acest sens, trebuie să se dezvolte, cum am mai vorbit, Direcția de Urbanism, în sensul de a se profesionaliza, în primul rând. De a aduce specialiști, arhitecți, urbaniști, membri ai asociațiilor profesionale, și, împreună, să reîncepem dialogul interinstituțional. Asta înseamnă Facultatea de Arhitectură, Ordinul Arhitecților din România, Registrul Urbaniștilor. Noi beneficiem, în Timișoara, de o resursă fantastică, pe care nu am folosit-o până acum. Avem o facultate de arhitectură, avem specialiști. Nu s-a cultivat dialogul în ultimii ani. Dar îmi doresc să începem să facem ceva. Și semnalele sunt pozitive, cel puțin din partea lor. Vom dezvolta dialogul acesta în ideea de a implica atât specialiștii, cât și comunitatea. Asta înseamnă, de fapt, o guvernare participativă, după cum au spus toate documentele europene.

Aș mai spune, ca să trec de sfera subiectului principal de azi, că mi-am asumat o provocare foarte mare. Este, să zic așa, cea mai mare provocare profesională a mea de până acum.

Vin dintr-o postură în care am activat douăzeci de ani ca arhitect și urbanist. Dar și ca expert judiciar în arhitectură. Am acumulat o experiență importantă, atât pozitivă, cât și negativă, în ​​proiect, dar și în relațiile cu autorități, instituții. Eu îmi amintesc, cu foarte mare plăcere, atunci când am terminat facultatea, în anul 2001, aici, în Timișoara, că veneam ca studenți la biroul Urbanism de la Primărie și ni se părea un loc foarte frumos, în care erau hărți pe pereți. Lumea lucra cu plăcere, cei de acolo erau respectați. Lucrurile erau la început, cel puțin pentru noi. Astăzi, vă spun foarte sincer, percepția nu mai este aceeași. Aș dori foarte tare să redevină ce trebuie să fie Direcția de Urbanism într-un oraș ca Timișoara.”

Tot cu acest prilej, Gabriel Almăjan a adus vorba despre o cerință obligatorie în era informațiilor aplicate în orice domeniu.

„Eficiența acțiunilor implică regândirea procedurilor, iar acest fapt este, pentru mine, foarte important — și asta se poate face printr-un proces de digitalizare, în care documentațiile să fie depuse digital și să poată fi urmărit traseul lor. Timpii să se scurteze și obiectivitatea să fie permanent urmărită. De asemenea, Planul Urbanistic General trebuie să fie cât mai repede finalizat. Noi, arhitecții, urbaniștii, comunitatea, toată lumea, investitorii, avem nevoie de un instrument modern, actual și integrat în tot sistemul urban și periurban al Timișoarei, adică în localitățile limitrofe, în relație cu orașul, și în investiții majore în infrastructura rutieră.
De asemenea, vreau să punctez, aici, că avem nevoie de un instrument important, care se numește GIS. Să spunem, mai simplu, într-un limbaj comun, un plan care integrează absolut toate caracteristicile parcelelor, pe care trebuie să-l folosind.

Și sunt multe alte lucruri care ar trebui făcute. Sunt conștient de treaba asta. Eu, cel puțin acum, înainte de a fi numit în funcție, îmi doresc să atragem în echipa de la urbanism cât mai mulți colegi arhitecți și urbaniști, pentru că rolul meu acolo nu este să impun o viziune a mea, personală, ci să încerc să aduc la masa discuțiilor oameni care știu să se exprime în profesia lor și să dea soluții viabile. Sper să și reușesc lucrul acesta și sper să avem sprijin politic, care e foarte important, sau măcar să nu ne blocăm în acest sens. Noi, ca tehnicieni, trebuie să fim mai eficienți și să ajungem unde ne propunem în oraș. Să putem spune că lucrurile evoluează într-o direcție bună. ”

Arhitectul-șef a enumerat primele sale urgențe din momentul în care își va începe efectiv munca. A punctat prioritățile de pornire.

„Prioritatea zero este Planul Urbanistic General. Sau, să spunem așa, urgentarea, grăbirea procedurilor de aprobare a PUG-ului. Trebuie să avem un un PUG, ca instrument de lucru, chiar dacă, ulterior, în ani, constatăm că mai trebuie revizuit.

Astăzi este o problemă în Direcția de Urbanism — o bază de date, coordonată, și asta se poate face prin PUG și prin GIS. Este foarte greu să lucrez ca inspector, ca orice arhitect în urbanism, dacă nu am arhive corelate și baze de date corelate. Greșeli se pot face, intenționat sau nu, dar PUG-ul este prioritatea zero pentru mine.”
La întrebarea despre terminarea acestui PUG și eventual ce îi mai lipsește pentru a fi finalizat, Gabriel Almăjan a încercat să înainteze un termen.

„Mi-e foarte greu să spun. Există o listă întreagă de observații. Am consultat Planul Urbanistic General, disponibil la ora actuală pe site-ul primăriei. Există o listă de observații de la ministru, care trebuie luată în considerare. Trebuie să continue discuțiile cu Consiliul Județean, pentru că politicile generale de dezvoltare teritorială, care de fapt presupun integrarea în PUG a coridoarelor de transport, a rezolvării mobilității cu localitățile periurbane, sunt foarte importante pentru o dezvoltare integrată. Ca estimare, îmi este foarte greu să spun o dată. Aș dori ca într-un timp rezonabil să putem să-l aprobăm. Sper să nu greșesc când spun un an de zile. Dar… ”

Aici este de menționat poziția ultraoptimistă a primarului Fritz, ce riscă și estimează un termen. El ar dori terminat acest proiect până la finalul anului în curs.

Dar iată și alte gânduri ale arhitecului-șef în legătură cu dezvoltarea orașului nostru.

„Îmi place, în primul rând, că există o schimbare din punctul de vedere al atitudini față de oraș. Să dau un exemplu: clădirea în care locuiesc. Tinerii au început să cumpere locuințe, separat, în clădiri istorice. Asta îmi dă un sentiment de speranță. Faptul că oamenii încep să aprecieze spațiul public. Să mai luăm încă un exemplu. În Piața Traian există spații comerciale care au o anumită calitate — mai mică în raport cu patrimoniul istoric —, dar există intenții de dezvoltare, private, care îmi dau speranțe că totuși zonele acestea ar putea fi activate și ar putea să reintre în circuit. Deci acest suflu, am putea spune, față de anii 2005, 2006, 2007, când se părea că aceste zone vor fi părăsite și toată lumea va pleca în periurban — un suflu nou, bun.

Strategiile astea de dezvoltare urbanistică, de care trebuie să ne ocupăm, reintegrarea spațiilor publice în planurile de dezvoltare spațială, sunt foarte importante. Pentru că tinerii (și nu numai tinerii) își doresc asta, iar pentru mine constituie o oportunitate.
Există o foarte mare așteptare din partea oamenilor. De la arhitectul-șef se așteaptă să vină cu răspunsuri și rezolvări rapide. Dar este foarte greu să facă aceste lucruri de unul singur. Trebuie să existe și o implicare și a societății civile. Ruptura dintre cele două entități nu îmi place. În rest, despre urbanism și clădiri am putea discuta foarte mult, dar nu pot să mă pronunț acum.

Pe termen scurt, prin dialogul cu Facultatea de Arhitectură și cu Ordinul Arhitecților, ar trebui să reîncepem să facem teme de proiectare pentru concursuri. Există așa-numitul urbanism tactic. E vorba de intervenții minime cu efect maxim. S-a practicat în anumite municipii din România. Dacă nu ai resurse financiare ample, poți face o colaborare cu studenții de la arhitectură. Poți să implici și Ordinul Arhitecților pentru a face proiecte minime în spații publice spre a le reactiva și a citi în traseele mentale ale locuitorilor. Asta se poate face pe termen scurt și cu costuri minime. Înseamnă grupuri de lucru. Am și avut discuții cu președinții Ordinului Arhitecților și urmează să am întâlniri cu cei de la facultate, pentru a da niște teme și a profita de resursa pe care o avem.

Referitor la forța cu care a izbucnit în urbe problema atât de discutată a trotuarelor multicolore, Gabriel Almăjan are o opinie tranșantă.

„În niciun caz nu am să laud soluția estetică și materialele folosite pentru acele trotuare. Personal, mi-aș dori ca, la un moment dat, să fie înlocuite. Viziunea mea pentru un anumit proiect public, dacă vorbim din punct de vedere strict arhitectural, e că nu trebuie să aleg și să desenez eu culoarea și forma trotuarelor. În niciun caz. Trebuie angrenați oameni de specialitate. Cel puțin din punct de vedere urbanistic/arhitectural, pentru trotuare nu s-a ales o soluție bună. Dacă există resurse sau soluții de finanțare a unei asemenea lucrări, noi vom angrena oamenii potriviți care să dea soluții optime.”