Timişoara ieri şi azi: De unde a pornit bolovanul ce a măturat un sistem-VIDEO

611

Despre orașul nostru, Timișoara, ca de altfel de întreaga regiune a Banatului, se spune cu multă (sau mai rare ori puțină) îndreptățire că este un spațiu de trăire interetnică armonioasă. De-a lungul timpului, au fost nenumărate dovezi ce întăresc această afirmație. Tot la fel, nu au fost, în secole de conviețuire atestată, nici conflicte de natură confesională. Diversele culte religioase au reușit să se înțeleagă foarte bine. Chiar și în perioade de mai puțină toleranță între comunitățile religioase, aici, pe aceste meleaguri, au fost semnele măcar a unei toleranțe reciproce dacă nu a frației depline.

Și asta nu de ieri sau de azi, când sunt la modă, uneori doar declarativ, aceste vorbe mari, ci chiar dintotdeauna, de sute de ani, toleranța a fost un mod de trai.

Uneori se vorbește de neagra perioadă de dominare otomană. A fost destul de neagră dar nu dusă la paroxism. Atunci religia oficială a provinciei era islamul, cu tot ce rezultă de aici. Dar nici măcar sub conducerea beilor de atunci, prigoana sângeroasă împotriva creștinilor nu a atins formele extreme din alte părți ale lumii. Populațiile locale, în mare majoritate creștine, nu au avut foarte mari opreliști. Existau unele biserici, erau admiși preoții și călugării, atât catolici cât și cei răsăriteni. Adminstrația supusă semilunei era intresată de poziția militară și de profitul material rezultat din exploatarea regiunii și nu de exterminarea populației locale.

Din noianul de religii existente în Banat, o voce aparte o au și cei de credință reformată. Cine sunt ei și cum au ajuns să fie o parte a regiunii ce a fost cam dintotdeauna împărțită între ortodoxie și catolicism?

Reforma ca mişcare social-religioasă a apărut ca o reacție a unor nemulțumiri a populațiilor în special din micile state germane în secolul XVI. Reforma a fost începută de preotul german Martin Luther din Wittenberg, profesor la universitatea locală, ce a făcut publice scrierile sale sintetizate în cele 95 de teze despre practica indulgențelor. În luna octombrie 1517, el le-a afișat pe ușa Bisericii Castelului din oraș. În scurt timp, le-a trimis diferitelor autorități religioase ale timpului.  A adunat destul de repede adepți în jurul acestor idei reformiste. Ce destul de repede au ajuns să pună bazele unei noi mișcări religioase. Reforma a ajuns să întemeieze noi instituții religioase. Prin contribuția ulterioară a mai multor gânditori ai bisericii, această mișcare de reînnoire a catolicismului a ajuns să dea lumii mai multe religii devenite de sine stătătoare, ce nu mai recunoșteau autoritatea papală.

Cele mai importante direcții în care a evoluat mișcarea au dus la patru principale tradiții ce au izvorât direct din reformă: luterană, cea reformată (calvinistă), cea anabaptistă și cea anglicană. Protestantismul nutrește  aspirația de a reveni la formele primare ale creștinismului, cât mai simplu. În plus, reforma protestantă a dus și la o reformă a catolicismului, așa numita Contrareformă, cu mari efecte pozitive în întreg spațiul european rămas catolic. Unul din efecte în plan cultural este și apariția curentului baroc, ca o prelungire în artă a contrareformei. Dar efectele ciocnirilor de idei a dus inevitabil și la ciocniri mult mai violente. Nenumărate războaie au degenerate între principi ce au adoptat una sau alta dintre religii. Cel mai mare și sângeros a fost razboiul de treizeci de ani, ce a cuprins aproape toată Europa, din Scandinavia până în Transilvania. Iar prin pacea Westfalică de la 1648 a marcat începutul unui continent de factură modernă.

Francezul Jean Calvin a fost un reformator religios ce a continuat opera lui Martin Luther. A  dezvoltat o doctrină derivată și  relativ diferită de cea a Reformei lui Luther, în special în ceea ce privește practicarea cultului, considerată o radicalizare a luteranismului. De la Geneva, unde preda teologia la universitate, a elaborate o serie de teorii moral-religioase ce s-au alăturat ideilor lui Ulrich Zwingli de la Zürich. În urma muncii celor doi a rezultat ceea ce urma să devină, de asemenea, o religie aparte, cea a reformaților calviniști.

Biserica Reformată avea să găsescă adepți în rândul conducătorilor Ardealului, ce au impus destul de repede religia în cea mai mare parte a principatului, după Sinodul de la Debrețin din 1567. Au rămas majoritar catolice populațiile secuiești din estul transilvan. Pătrunderea ideilor Reformei în Transilvania a fost favorizată de înfrângerea de către Imperiul Otoman a Ungariei în bătălia de la Mohacs  (1526), în urma căreia Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitate otomană, iar catolicismul nu va mai fi protejat oficial de autorităţile de stat. Pătrunderea învăţăturilor reformate a fost ușurată și de posibilitatea predicării Evangheliei în limba fiecăruia, ceea ce la vremea respectivă  Catolicismul încă nu îngăduia (liturghia se ținea doar în limba latină). Biserica Reformată a fost recunoscută oficial în anul 1564 de principele Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În Cetatea Timișoarei și în zonele din împrejurimi apar adepți ai Reformei pe la mijlocul secolului XVI prin perindarea de populații civile venite din alte părți ale Ardealului, prin convertirea unor localnici, dar și ca urmare a militarilor ce au slujit în provincia Banatului.

O parte nu prea numeroasă a locuitorilor reformați au rezistat sub conducerea liderilor lor din care au rămas în memoria locală cei doi Peter: Perényi și Petrovich. Este de asemenea cunoscut că în Timișoara a avut loc primul consiliu reformat din Ungaria. Iar aici a fost, de asemenea, ales, în 1549, primul episcop protestant maghiar, în persoana lui Gönczi Matyas.

După schimbarea administratiei otomane cu cea habsburgică, s-a încercat o politică oficială de stat de întărire din nou a caracterului catolic al provinciei, mai ales cu coloniști din zonele rămase fidele acestei religii, din zone ale centrului european. Dar și cei reformații și-au continuat viața în noile condiții.

Odată cu domnia lui Iosif al II-lea, un adept al iluminismului și al tolerantei religioase, au fost recunoscute prin Patenta imperială din 13 octombrie 1781 cultele protestante, creștin-ortodoxe și mozaice. De aici înainte ele puteau funcționa legal și fără îngrădiri. După acest edict, au putut să se mute în număr mai mare în oraș.

În Timișoara, reformații au conviețuit împreună cu cei de religie evanghelică și au construit o biserică comună, în 1823, împreună cu o casă parohială. Până după jumataea secolului XIX au colaborat, după care a apărut dorința de a avea o biserică separată.

În cateva zeci de ani au fost adunate fondurile ce au permis, odată cu începutul secolului XX, pornirea unui proiect deosebit. Pe una din laturile Pieței Sfintei Maria a fost identificat un teren potrivit ce ar fi întregit armonios bulevardul ce începea să se înfiripeze, la limita dintre cartierele Iosefin și Elisabetin.

Au fost găsiți doi arhitecți din Budapesta, Nagy Károly și Jánosházi László ce au acceptat lucrarea.  A fost adoptat un stil mai puțin cunoscut în orașul nostru dar foarte popular în alte părți de pe continent. Este vorba de varianta engleză a neogoticului. Sobrietatea fațadelor în cărămidă aparentă erau mai apropiate de gustul simplu și fără fast al reformaților. Ei nu prea pun mare valoare pe decorațiunile ample și extrem de elaborate ale secessionului, la modă în epoca construirii bisericii. Oricine trece prin apropiere este impresionat de frumusețea liniilor simple ale edificiului dar, fără o documentare, doar localnicii știu că aici este un lăcaș de cult. Pare mai degrabă un bloc de apartamente. Și chiar este în mare măsură.

Clădirea este un complex format din 11 locuințe spațioase, biserica propriu zisă de la etaj și o sală multifuncțională la subsol. Intrarea destul de simplă, dar elegantă, se află pe fațada secundară de pe strada Timotei Cipariu. Totul se întinde pe o suprafață de 1100 metri pătrați. Sala de rugăciuni este destul de spațioasă și adăpostește și un balcon rezervat corului. Tot aici se află și orga construită de renumitul meșter  Leopold Wegenstein. Dintre puținele elemente de decor atrage atenția amvonul manufacturat de Jacob Fischer. Clădirea a fost terminată în anul 1902. Locuințele au fost gândite din start să aducă venituri comunității destul de paupere a reformaților. Tot aici se găsește și casa parohială folosită în timp de generații de pastorii ce au slujit. După diverse clădiri mai puțin potrivite, era prima casa de cult proprie a reformaților-calviniști.

Pentru timișoreni, acest loc are și o încărcătură istorică emoțională deosebită. Din această parohie a pornit flacăra Revoluției, la 16 decembrie 1989.

Biserica Reformată, ca şi celelalte biserici, a fost supusă unui control riguros de către Securitate. O reţea de turnători servea sistemul. Ultimii ani ai deceniului nouă au fost cel mai greu de suportat de toți cetățenii simpli ce nu aveau relații sau funcții suspuse. Pastorul Tokes Laszlo servea de câțiva ani la Timișoara. A devenit din ce în ce mai cunoscut datorită deselor luări de cuvânt în care critica regimul aflat în ultima sa fază de dezintegrare. Cu un an înainte de Revoluție a ajuns celebru prin câteva scurte filmări ajunse la posturi de televiziune maghiare și canadiene. Preotul reformat este mult mai apropiat de enoriaşi, pe lângă serviciul divin, el organizează şi numeroase manifestări culturale. Deci era privit ca un real pericol împotriva puterii. Era în vizorul organelor de represiune de mai mult timp. Unii detractori ai dânsului au lansat zvonuri de discreditare că ar fi avut un dublu rol. Și de agent al regimului dar și de element de dexinformare (a cui ?). Doar cei ce lanseză aceste intoxicări pot spune ce a fost sau nu adevărat. Sau istoria va stabili rolul fiecărei părți în declanșarea Revoluției. Cert este că preotul controversat a reușit o coagulare de forțe civice în jurul său ce au dus până la urmă la acea scânteie ce a inflamat totul în decembrie 1989.

Tentativa de îndepărtarea lui Tokes din casa parohială din Timișoara a dus la primele mișcari de solidarizare din zilele de 15 și 16 decembrie. Chiar aici, în Piața Maria, au început să se adune, pe lângă cele câteva zeci de enoriași reformați, și alte zeci de cetățeni de alte religii. Nu mai era o chestiune de religie, ci de rezistență populară în jurul unei timide idei de libertate. Cei câțiva au ajuns în două nopți câteva sute. Circulația tramvaielor a fost blocată de poetul Ion Monoran. Apoi, bolovanul urnit a pornit la vale. A început Revoluția Română.

Mulți contestă orice. A fost lovitură de stat! A fost o înscenare! Au fost doar „evenimente” nu revoluție! Orice se poate spune de către nepricepuți. Poate toate acestea sunt adevărate la București sau aiurea, unde s-a ieșit în stradă după Crăciun. Dar în Timișoara, în primele zile, a pornit o Revoluție! Făcută de timișoreni. Cine și ce a furat sau deturnat ulterior e altă poveste. Dar mai tristă. Fără momentul Timişoara 15-22 decembrie, grupurile de activiști de partid nemulțumiți se mai puteau întâlni și complota prin parcurile bucureștene încă multe luni sau chiar ani fără să aibe vreun efect.

Comunismul născut pe Neva a murit pe Bega!

LĂSAȚI UN MESAJ