Țara cea tristă, deposedată până și de umor ! 

162
Să ne imaginăm  o scurtă poveste. Nu este nici despre dragoste, nu este nici despre ură!
Sau poate că are din ambele, câte puțin !
      Cineva, Divinitatea, pesemne, se joacă cu tine și îți dăruieste o țară nici mică, dar nici prea mare, care pe întinsurile ei se face că are munți mijlocii și majestuoși, deopotrivă, o mare cu plaje în general frumoase, și acoperite cu nisip, ape destule și, iată, până și un fluviu care străbate un sfert din continent.
Țara are și păduri adânci și misterioase, cum are și ape termale, despre care doctorii lumii spun ca tămăduiesc atât trupurile obosite, cât și mințile uneori rătăcite și uzate de atâta viață.
 Ca să vezi de câtă generozitate e vorba, aceeași țară mai are și câmpii mănoase despre care, cu ceva timp în urmă, un diplomat dintr-o țară nordică afirma, aproape cu invidie, că poate hrăni până la 80 de milioane de suflete.
      Țara aceasta are în pântecele ei vreo 20 de milioane de suflete, câteva, vreo trei milioane se pare, rătăcite pe meleaguri străine, în căutarea tocmai acelei țări promise , și pe care au găsit-o, deocamdată, acolo unde s-au așezat.
De ce se întâmplă toate astea ?
 Simplu, pentru că  în țara aceasta nu mai știe aproape nimeni dintre cetățenii ei să locuiască liniștit și frumos ( sau știe, dar o face, îndeobște, urât) și apoi să trăiască așa cum s-ar cuveni.
      Adică, așa cum vedem că își duc alții viața, din țări  infinit mai sărace în comparație cu a noastră, dar care știu, pur și simplu, să trăiască!
   Și, mai cu seamă, știu cum să se conducă, or cum să fie conduși!
     De către oameni apăruți  dintre ei, aleși de ei și puși pe liber, urgent, tot de către ei, atunci când indivizii cu pricina nu mai dau randament. Sau, mai grav, când încep să-i mintă și să-i fure la propriu. Adică, tocmai ceea ce nu s-a întâmplat, vreme de un sfert de veac și mai bine, în România !
    Da, în țara aceasta prețuită, se pare, de Divinitate, dar răscolită, furată și disprețuită cu asupra de măsură de o bună  parte dintre oamenii ei. În primul rând,  de aceia care au condus-o, dar, vai, mă tem că și de o însemnată parte dintre locuitorii ei, din toate categoriile sociale. Pentru că altfel, e aproape imposibil de explicat de ce ea arată și continuă să fie așa după un sfert de veac, dar nu de singurătate marqueziană( Macondo-ul imaginat de marele Gabo are, totuși, minunăția lui inimitabilă! ) ci, din nefericire, profund românească!
      În cele din urmă, nu noi, oamenii acestei țări, ne facem vinovați că unii ( mulți, spre jena noastră) pe care i-am „ales”, au prăduit totul în cale, de la petrol la fabrici, de la păduri la bănci, de la educație la sănătate, ( vezi genocidul produs în spitalele României de plaga politico-securistă Hexifarma, de pildă,) și lista rămâne, la propriu, insuportabil de lungă ?
În fond, Ei, ,,supremii” suntem, în cele din urmă, noi !
     Noi, cei care i-am pus acolo, adică în fruntea acestei țări – hărăzită de cineva de deasupra noastră cu toate darurile posibile –  cum mă încăpățânez să cred, dar care obișnuim să nu ne pese nici cât o ceapă degerată de ce au făcut, de ce fac în prezent, și – am trista certitudine –de ceea ce vor continua să facă cu ea.

LĂSAȚI UN MESAJ