Pe zi ce trece de sâmbătă-ncoace regret parcă mai mult că filmul Bosnia și Herzegovina – România n-a fost dublat de Irina Margareta Nistor. Replicile acestei pelicule „cu bătaie” la cap, ca toate regizate de Mircea Lucescu în ultimul timp, îmi răsună și acum în minte într-o traducere pe cât de ambițioasă, pe atât de confuză, iar nostalgia video-ului securistic, din care încă fac parte traducătoarea și regizorul, mă încearcă, din nefericire, o dată-n plus.
Am abordat însă această ecranizare după romanul vieții lui Il Luce cu Prima TV pereche de atacanți, Emil Grădinescu și Costi Prună, poate și pentru a retrezi în noi curiozitatea pentru filmul mut.
Așa cum mi l-aș fi dorit pe cel turnat în Bosnia și cum, de altfel, era să fie. Dar „calea de sunet s-a deschis”, iar eu n-am avut curajul să dau sonorul la minimum, dintr-un respect prost înțeles față de munca de producție. Care, color fiind, a sfârșit mai alb-negru decât „Pădurea spânzuraților”. Fiindcă așa-i cu fotbalul jucat: e vorbit.
Astfel am avut ocazia să aflu că locul turnării filmului, Zenica, e un oraș în care poluarea face ravagii din cauza — vai! — siderurgiei, că pe platoul de filmare, stadionul „Bilino Polje”, se fumează — vai! — peste tot, că se aprind — vai! — fumigene. Deci totul e gri la marginea unei Europe din care noi — iată! — facem parte, noi — iată! — respectăm reguli, noi — iată! — suntem civilizați, suntem actorii din Actorul în fața sălbaticilor din sălbaticii.
Iar când duetul nostru l-a identificat pe Nigel Farage în rolul centralului de pe iarba rea de acasă a lor, lucrurile mi s-au părut mai luminoase ca absența scaunului pentru „nea Mircea” sau a stewarzilor din preajma cabinei pentru vorbitorii noștri.
De la care am aflat, în concluzie, că avem de-a face cu niște primitivi care n-ar trebui primiți în preliminariile unui campionat mondial de fotbal și am priceput că noi, cei mai inteligenți, mai civilizați, mai europeni, trebuie să cedăm. Primii, chiar dacă în a doua parte a filmului. Și am făcut-o, dar stâmbând din nas ca niște domnișoare de pension într-o discotecă din Oțelu Roșu la mijlocul anilor ’80.
Și cu cât șușotim mai tare pe la colțuri, iese țața din doamnă din noi. Și dăm cu cotul în stânga și-n dreapta, că poate găsim și noi o ureche să ne asculte sau să crape, iar dacă nu, poate ne vangoghizăm singuri (scuzați pleonasmul!) de amorul artei cu balonul rotund.
Bine că ultrașii lor au fost afară!
Dar ce-o fi însemnând „ultaras al naționalei”? Susținător, suporter, fan — înțeleg. Dar cam până aici. Fiindcă intensitatea cu care arde și dă foc în jur un ultras e posibilă doar pe spații mici: un oraș, un cartier, un maidan, un Pod Grant sau o șosea Ștefan cel Mare. Acolo unde sunt tatăl, bunicul, țărâna, Zaraza și maneaua fiecăruia. Nu unde sunt toți voievozii și poeții din manuale. Sau?
Zenica va fi, fără îndoială, judecată. Cum a fost și Bucureștiul mai an. Și reprezentantul Brexit-ului pe iarbă va fi supus unei evaluări, din care va ieși bine sau rău.
Nouă însă, deși nu ni se mai vede decât prin fum de țigară în spații special amenajate America, ne rămâne Europa lui Grădinescu și Prună. Și dacă nu prezența la Cannes a filmului semnat de Lucescu, participarea la Arkan a Uniților dinamoviști sub Tricolor. Mai dureros privită de aici, din Timișoara, unde, cu toată libertatea presei locale, de care ne bucurăm, hârtia de ziar sau site-urile nu pot suporta mesajul afișat la Belgrad de ultrașii noștri patrioți. Cum cu greu suportă din 1987 până azi cuvintele Lucescu și Dinamo.
Restul ar trebui să fie tăcere, muțenie. Și atenție la virgula adâncă, neguroasă dintre subiectul și predicatul acestei societăți nu numai fotbalistice. „La naiba!”
