Prin lucrările celor cinci artiști, Kristin Bergaust, Alex Mirutziu, Marina Oprea, Cosmin Haiaș și Alexis Parra (Pucho) coordonați de curatorul Mirela Stoeac-Vlăduți acest proiect ne invită să navigăm prin spațiile liminare în care apa, memoria și istoria se întâlnesc.

Apa nu este doar o resursă; este o entitate vie, un martor și un povestitor. Ea poartă în curenții săi povara istoriei, ecourile vocilor uitate și urmele transformărilor ecologice și culturale. Apa, în fluxul său neîncetat, devine o metaforă a transformării, un loc în care trecutul și prezentul se contopesc, în care narațiunile sunt scufundate, ies la suprafață și sunt rescrise. Dunărea și fiordul Oslo, două corpuri de apă separate geografic, dar unite prin semnificația lor ecologică și culturală, servesc drept puncte de ancorare pentru această explorare. Aceste râuri nu sunt fonduri pasive, ci participanți activi la poveștile pe care le poartă—povești despre eforturile umane, fragilitatea ecologică și reziliența continuă a naturii.
Lucrările prezentate în expoziție nu sunt simple reflecții asupra corpurilor de apă; ele sunt explorări ale modului în care apa poartă, distorsionează și uneori protejează poveștile pe care le lăsăm în urmă. Artiștii nu le abordează ca pe spații îndepărtate, neutre, ci ca pe agenți activi în modelarea și remodelarea narațiunilor noastre. Apele însele sunt protagoniste în aceste lucrări – depozite ale memoriei culturale, ecosisteme fragile și locuri contestate în care istoriile ecologice, politice și sociale sunt în continuă schimbare.

Apa, după cum sugerează expoziția, este o forță care deopotrivă separă și conectează. Ea poate fi o sursă de viață, dar și un agent de transformare, ștergere și reînnoire. Prin destabilizarea narațiunilor liniare, artiștii subminează poveștile convenționale, îmbrățișând în schimb o stare fluidă a ființei care reflectă paradoxurile apei—mereu în flux, dar cu puterea de a modela și altera.
Submerged narratives of the Danube and Oslo Fjord. Eco-cultural tides ne cheamă să conștientizăm interconectarea tuturor lucrurilor. Este o invitație de a ne scufunda sub suprafață, de a descoperi adevărurile care stau ascunse în adâncurile apei și ale timpului.

Kristin Bergaust – River of many names

Eseul video River of many names de Kristin Bergaust este o explorare poetică și stratificată a peisajului, memoriei și încrengăturilor ecologice. Printr-o sinteză de imagini în mișcare, materiale de arhivă, secvențe animate și peisaje sonore intercalate, lucrarea examinează râul nu doar ca o entitate geografică, ci și ca o arhivă vie de istorii culturale, transformări ale mediului și narațiuni umane în continuă schimbare.
Practica sa artistică se situează la intersecția dintre artă, tehnologie și cercetare, angajându-se critic în relațiile dintre oameni, medii și infrastructurile care le modelează. În River of many names, râul devine un instrument de examinare a legăturilor istorice și a urgențelor ecologice contemporane.
Însuși titlul evocă multitudinea de identități atribuite corpurilor de apă—sisteme naturale impregnate cu semnificație culturală, utilitate economică și istorii teritoriale contestate.
Profund angajată cu ecologiile speculative și cu interacțiunea dintre natură și tehnologie, artista construiește un spațiu vizual și conceptual fluid, care reflectă asupra modului în care căile navigabile modelează și sunt modelate de intervenția umană. Eseul video analizează modul în care industrializarea, expansiunea urbană și schimbările climatice se înscriu în peisajele acvatice, subliniind atât fragilitatea, cât și reziliența acestora.
Lucrarea se extinde dincolo de documentare, folosind o abordare performativă și afectivă a povestirii care pune în discuție perspectivele antropocentrice. Îmbinând referințe istorice, discursuri științifice și speculații artistice, River of many names nu doar cartografiază transformările fizice ale râului, ci și amplifică vocile cuprinse de curenții săi—glasurile istoriilor uitate, ale dezechilibrelor ecologice și ale nevoilor urgente de noi moduri de coexistență.
Ca parte a unei cercetări artistice mai ample privind durabilitatea, memoria materială și intersecțiile dintre artă și știință, lucrarea propune un spațiu pentru reflecție critică. Bergaust invită privitorul să privească râul nu ca pe un peisaj pasiv, ci ca pe un participant activ la viitorul nostru colectiv—unul al cărui trecut este scris în sedimente și al cărui viitor este din ce în ce mai incert.

Alex Mirutziu – Dump Cinema

Filmul lui Alex Mirutziu construiește un dialog provocator între erotismul subteran al vieții urbane subversive și iraționalitatea fluidă a apei. Pe fundalul Dunării—văzută aici nu ca un loc definitiv, ci ca un preambul, un preludiu—lucrarea lui Mirutziu operează ca o extensie autoreferențială a cercetărilor sale continue privind homosexualitatea, vinovăția și dialectica conștiinței. Mișcarea râului devine atât o metaforă conceptuală, cât și fizică, articulând o tensiune între eliberare și reținere, între ceea ce nu poate fi cuprins și ceea ce este impus.

Pornind de la referințe literare și filosofice—inclusiv lucrările lui Adrienne Rich („heterosexualitatea este o instituție politică violentă”)—Mirutziu interoghează conștiința ca pe o construcție nenaturală, un mecanism care perturbă fluxul organic al experienței. Destabilizând gândirea liniară, filmul propune o abandonare radicală a fixației cognitive, privilegiind o minte goală—una care rezistă impulsului de a intelectualiza, categoriza sau impune o structură. În această stare fluidă a ființei, conștiința însăși devine o formă de capital, o monedă tranzacționată împotriva imediateții întrupate a senzației.
Vocile guturale punctează peisajul sonor al filmului, evocând o stare perpetuă de edging—un termen împrumutat din practica sexuală, dar repropus aici ca o strategie de amânare, o metodă de a menține subiectul suspendat, deconectat de la integrarea cognitivă deplină. Această reținere perpetuă—o supraîncărcare a minții care, în mod paradoxal, generează absență—reflectă tensiunea dintre acțiune și convingere, dintre imperativul de a acționa și nevoia de a justifica acțiunea prin convingere. Uneori, în formele sale cele mai viscerale și fără filtru (vezi lucrările lui Robert Mapplethorpe, Pipilotti Rist, Carolee Schneemann sau Sarah Lucas), artistul provoacă privitorul să se confrunte cu represiunea, să submineze ideologiile dominante și să dezvăluie legăturile complexe dintre dorință, control și condiționarea socială.
Limbajul cinematografic al lui Mirutziu se opune rezoluției, favorizând un mod de semnificare care oscilează la limita înțelegerii, un sistem erotic complex în care privitorul (sau mai bine zis voyeurul?) este invitat într-o dialectică erotică a devenirii—una care nu este legată de conștiință, ci mai degrabă de fluiditatea propriei sale percepții.

Marina Oprea – Where lucid waters flow

Practica Marinei Oprea se angajează cu procese de acumulare, conservare și transformare, construind arhive speculative care interoghează identitatea și memoria. În instalația sa, ea combină materiale video, fotografii de film alterate și sfere sculpturale care reprezintă structuri moleculare, înglobând obiecte găsite – pietre, scoici, plante – în rășină epoxidică. Aceste elemente, colectate în timpul rezidențelor din Oslo și de la Dunăre, funcționează atât ca urme materiale ale unor locații specifice, cât și ca artifacte conceptuale ce reflectă asupra fluidității istoriilor personale și colective.
Video-ul se aseamănă cu o reflecție onirică, fragmentată, asupra impermanenței. Vocea din film curge ca un șuvoi liniștit, țesând fragmente de memorie și dor într-o tapiserie șoptită a timpului, o meditație asupra interacțiunii fragile dintre ceea ce se pierde și ceea ce rămâne. Se scurge, fără grabă, prin straturi de sunet, muzică și tăcere, purtând cu sine greutatea momentelor uitate și durerea ușoară a impermanenței. Fiecare cuvânt vine ca o undă, care se dizolvă imediat ce se formează, lăsând în urmă un ecou care persistă în gând. Este o voce care nu cere atenție, ci invită la reflecție, trăgând ascultătorul în curentul său, unde trecutul și prezentul se contopesc precum acuarelele care curg una în cealaltă.

Vorbim despre gesturi, texturi și peisaje care par să se dizolve și să se reformeze sub privirile noastre. Este această tensiune sublimă între lucrurile care se descompun și cele care sunt conservate, ca și cum natura și artificialul ar fi într-un dans perpetuu. Fotografiile ei pe film duc această idee chiar mai departe—ea intervine fizic asupra lor prin încorporarea unor fragmente de material, estompând granița dintre imagine și obiect în sine. E ca și cum ar întreba: Ce este real? Ce rămâne în urmă?
Abordarea artistei se opune modurilor tradiționale de arhivare, abordând în schimb fluiditatea și transformarea ca condiții esențiale ale existenței. Prin conservarea rămășițelor efemere în materiale sintetice, artista evidențiază paradoxul conservării: însăși actul de protejare anulează starea inițială.
În definitiv, lucrările sale pun sub semnul întrebării dacă identitatea poate fi vreodată cu adevărat fixată, sugerând în schimb că, la fel ca peisajele la care face referire, este într-o stare constantă de reconfigurare.
Prin acest joc între organic și artificial, Marina Oprea creează hiperobiecte care încorporează atât conceptul de timp geologic, cât și un prezent continuu. Obiectele sale încastrate depășesc temporalitatea umană, existând dincolo de percepția imediată. Actul de încapsulare a materialelor naturale în rășină reflectă modul în care procesele geologice fosilizează și transformă materia de-a lungul mileniilor, sugerând o arhivă care nu este nici pur umană, nici pur naturală. Redefinind conservarea drept un proces deschis, ea ne invită să reflectăm asupra relației noastre cu timpul profund, în care obiectele, amintirile și corpurile se dizolvă unele în altele într-un flux continuu, inevitabil.
Prin prezervarea acestor momente efemere în materiale sintetice, ea semnalează acest paradox straniu: actul de a salva ceva înseamnă adesea alterarea lui dincolo de orice formă de identificare.

Cosmin Haiaș – Fish & (micro)chips

Fish & (micro)chips este o serie de panouri luminescente ce se aseamănă cu relicve dintr-un viitor îndepărtat. Aceste lucrări încapsulează urmele geologice, vegetația și esențele cromatice atât ale Dunării, cât și ale fiordului Oslo, transformându-le în artifacte care par să fi apărut dintr-o lume în care natura și tehnologia au fuzionat într-o singură entitate hibridă, invitând privitorii să contemple hotarele fluide dintre trecut, prezent și viitor.
Practica artistică a lui Haiaș este definită de o fuziune unică între inginerie și artă, reflectând o abordare interdisciplinară. Lucrările sale nu sunt obiecte statice, ci procese dinamice, materializând ideea că totul este în flux. În această serie, Haiaș abordează teme recurente precum: schimbarea, inovarea și tensiunea dintre permanență și evoluție. Panourile servesc drept critici subtile ale valorilor emergente ale tehnologiei avansate, totodată reflectând profund asupra impactului acestora asupra societății contemporane. Prin integrarea elementelor geologice și botanice în materialele sintetice, Haiaș creează un dialog între natural și artificial, întrebându-se ce înseamnă să păstrezi esența unui peisaj într-o eră definită de transformări tehnologice rapide.
Haiaș imaginează o lume în care arta joacă un rol crucial în umanizarea progresului tehnologic, încurajând privitorii să mediteze asupra întrebărilor etice și existențiale ridicate de aceste progrese.
Lucrările sale nu reprezintă doar o critică, ci și o provocare, sfidând limitele tradiționale ale artei și invitându-ne să ne gândim la responsabilitatea noastră în modelarea viitorului, prin intermediul acestor portaluri către un viitor speculativ în care Dunărea și fiordul Oslo au devenit locuri ale memoriei și posibilităților.

Alexis Parra (Pucho) – Fishing report

Alexis Parra (Pucho) ne invită, prin prisma sa, să reconsiderăm poveștile pe care le spunem despre trecut și rolul apei atât ca depozitar al istoriei, cât și ca forță care remodelează limitele memoriei umane. Mai mult decât o simplă relatare geografică sau istorică, video-ul său este o explorare stratificată și imersivă a semnificației culturale, sociale, politice, ecologice și simbolice a fluviului.
Dunărea și fiordul Oslo, două linii vitale care se întind de-a lungul mai multor teritorii și civilizații, păstrează în apele lor urmele a nenumărate povești umane, fiecare modelată de timp. Abordarea lui Parra față de aceste narațiuni nu este una liniară, ci mai degrabă o metodă non-lineară, fragmentată, care reflectă modul în care apa șterge, modifică și distorsionează trecutul.
Conceptul de „mărturii ale modurilor de viață” este esențial în opera lui Parra. Aceste obiecte de fier, roase de timp și apă, devin dovezi ale narativelor umane uitate—povești despre industrie, migrație, război și schimburi culturale—care au fost inundate de forțele naturii. Prin studiul meticulos al acestor obiecte, artistul ne provoacă să regândim modul în care ne amintim și uităm, cum se păstrează sau se pierde istoria și cum apa însăși poate acționa ca martor al timpului.
Alexis Parra (Pucho) este, din multe puncte de vedere, un arheolog al apei, scufundându-se în adâncurile sale pentru a descoperi fragmente de istorie care evocă modul în care am trăit, am construit și, pe alocuri, am eșuat. Aceste obiecte, ruginite și transformate de mediul lor acvatic, devin metafore ale fragilității eforturilor umane și ale rezistenței naturii. Lucrările sale ne îndeamnă să considerăm ce semne vom lăsa în urmă și cum vor fi acestea interpretate de generațiile viitoare.
În acest sens, Parra nu este doar un artist, ci și un povestitor, un cronicar a cărui practică este menită să creeze o punte între local și global, între trecut și prezent.

În esență, arta sa este despre legături—între culturi, între oameni și natură. Este o practică care ne provoacă să percepem lumea nu ca pe o colecție de fragmente izolate, ci ca pe un întreg interconectat, în care fiecare acțiune, fiecare obiect, fiecare poveste face parte dintr-o narațiune mai vastă, în continuă evoluție. Iar în această narațiune, Parra este atât un participant, cât și un ghid, conducându-ne prin adâncurile apei și ale timpului pentru a descoperi adevărurile care se află dincolo de suprafață.