Strop de înger — Nicu Vladimir

63

După fostul meu coleg de grădiniță Daniel Turcea, Nicu Vladimir a fost a doua ființă de o puritate uluitoare pe care viața mi-a scos-o în cale.

Ușa pe care ieșea în lume avea lipită pe ea: „Mie îmi pasă!”. A trăit sub acest imperativ moral. A murit la fel — păsându-i de ceilalți, nu de el.

Simțind că rostul lui inițial se schimbă, părăseam Cenaclul Flacăra după numai doi ani. Singurii care mi-au dat dreptate au fost el și Mircea Florian.

Vladimir (așa semna — „Vladimir Nicu”) avea să se despartă și el (sau să fie despărțit) de Cenaclul al cărui rost începea să fie deturnat, la comandă clară”, cum avea să declare.

Prietenii mei de-o viață — Ancuța (Anda Călugăreanu), Tufi (Dan Tufaru), Moțu (Florian Pittiș) și mulți alții au rămas acolo. Opțiunile diferite nu au distrus prietenia noastră.

Ajuns în America, după un detur prin RFG, Vladimir m-a contactat. Ultima scrisoare de la el este din 27 decembrie 1989 și începe prin „Christos a-nviat!” În decembrie!?!

„În chiar ziua de Crăciun românii nu celebrează ci chiar TRĂIESC PAȘTELE: Christos în noi a-nviat!” Ci lumea nu poate decât să răspundă, «Adevărat a-nviat!»”

Chiar înviase în noi Christos în decembrie 1989?

După semnătură, în scrisorile pe care le trimitea înainte de a pleca din România prietenilor săi răspândiți în lume, indica „din Armageddon”.

Văzând în Crăciunul lui 1989 o extraordinară Înviere, îmi scria că s-a hotărât să se întoarcă în fostul Armageddon. Un „strop de înger” care se înșela.

„Pt. că viața mea nu mai are niciun înțeles altundeva decît acasă,-n țara mea încă mustind de sînge, alături de ai mei familie și prieteni și toți ceilalți alături de care n-am putut fi decât cu gândul în timp ce-mi încleștam unghiile-n carne în fața televizorului sau lipit ore întregi de telefon…”

S-a întors sub semnul acelui imperativ moral „Mie îmi pasă!”. Nu sunt sigur dacă României postdecembriste i-a păsat de Vladimir Nicu/Nicu Vladimir cu mult mai mult decât îi păsase celei predecembriste. Armageddonul nu dispare cu una, cu două.

Un ulcer perforat (1982) și un infarct (1986) lăsaseră urme adânci. Se stingea (poet, compozitor, pictor) în 1995, la 45 de ani. Mă uit la fotografii și nu mi-l pot închipui bătrân. Îngerii, chiar în stropi, nu îmbătrânesc niciodată.

În 1993, pe când conduceam birourile unei fundații americane în România și Republica Moldova, una dintre secretare mi-a dat un bilet cu un număr de telefon, spunându-mi, cam stânjenită: „V-a căutat un domn Nicu. Ăăă… Nicu… Vladimir. M-a rugat să vă transmit că e ceva de suflet…”

Cum să nu fii stânjenit, chiar și în 1993, când transmiți șefului „că e ceva de suflet”? Am sunat, dar nu a răspuns nimeni.

L-am sunat și pe Moțu Pittiș — tot în zadar. Am bănuit că sunt amândoi undeva pentru un concert „de suflet”. Ce nu aveam cum să bănuiesc era că ratasem ultima șansă de a-l revedea pe Vladimir.

Ascult, din când în când, baladele lui. Calitatea înregistrărilor nu e grozavă, timpul apasă greu pe banda de magnetofon — Drum de rouăColind, Drumule, Fumule, Ce de lupi se înconjoară și mă trezesc fredonând:

 Iată, iată stropi de îngeri cad în fum…

 Iată, iată lupii ies la drum…

LĂSAȚI UN MESAJ