Când, în 1945, Karl Popper publica celebra sa carte Societatea deschisă și dușmanii ei, lumea tocmai ce ieșise dintr-un cumplit război, iar traumele provocate de Germania nazistă erau încă foarte vii. Îngrozit și scârbit de crimele lui Hitler, acest remarcabil filosof de origine austriacă a preferat să trăiască și să creeze în lumea anglo-saxonă, inițial în Noua Zeelandă și, mai apoi, în Marea Britanie, unde a și murit, la peste 90 de ani.

Împotrivindu-se curentelor de gândire subsumate Școlii de la Frankfurt, Popper a imaginat o lume guvernată de un număr cât mai mic de reguli și în care oamenii sunt supuși unui număr cât mai mic de condiționalități și de constrângeri. În viziune popperiană, modelul ideal de conviețuire umană este acela al societăților deschise, în care schimburile economice și culturale sunt neîngrădite, iar drepturile și libertățile particularilor, absolutizate în relație cu un stat din ce în ce mai mic și din ce în ce mai absent din viața comunităților. Liberalii, mai apoi libertarienii și, în cele din urmă, progresiștii s-au grăbit să preia fără discernământ tezele lui Popper, cu scopul de a impune modele de guvernare în care ierarhiile — instituționale, valorice sau personale — să fie pur și simplu spulberate. În numele unui egalitarism vulgar și al unei libertăți exacerbate, tot mai multe societăți și, în mod special, cele din spațiul euro-atlantic au început să promoveze deschiderea la orice și față de oricine. Regula — inclusiv și poate mai ales cea de bun-simț — a devenit dușmanul societății deschise, printre altele, pentru că ea nu era altceva decât sinteza exteriorizării unei voințe politice majoritare, iar modelul popperian de organizare a statului repudia ideea că o majoritate (politică, etnică, culturală sau de altă natură) și-ar putea impune voința uneia sau mai multor minorități. Consecințele nu au întârziat să apară. În numele unei ideologii periculoase — aceea a corectitudinii politice — vacarmul colectiv al minorităților de tot felul a putut acoperi tonul mai mult sau mai puțin categoric al unei majorități care, în mod natural, prin faptul că reprezintă o majoritate, ar fi trebuit să se bucure de îndreptățirea de a-și impune voința și de a desena direcțiile evoluțiilor politice, economice sau sociale dintr-un anumit stat. Individul nu poate fi mai important decât grupul și, totuși, este; iar acesta din urmă nu se poate impune unei întregi comunități, deși o face. Astfel stând lucrurile, așa cum deja ni se întâmplă, am ajuns să trăim într-o „lume întoarsă pe dos”, dezordonată, desfigurată și plasată mai tot timpul sub pericolul dezintegrării. O lume ce pare a fi rezultatul implementării deformate a teoriei popperiene a „societății deschise”. Direcția aiuritoare pe care s-a angajat lumea ce se pretinde a fi liberă și autentic democratică a devenit din ce în ce mai greu de înțeles pentru cei care mai cred că nu haosul, ci ordinea este premisa majoră și absolut necesară evoluției umane.

Când o societate este prea deschisă — pentru că a fost obișnuită să nu-i mai fie impuse reguli (desigur, raționale), dar și să se simtă vexată de prezența oricărui sistem valoric (axiologic sau ierarhizat) — ea riscă dizolvarea. Să fim bine înțeleși: nu fac aici apologia regimului politic autoritar sau, cum le place unora să-l mai denumească, a regimului iliberal. Dar cred că este nevoie de o reînțelegere a ceea ce implică și a ceea ce pretinde democrația liberală, reprezentativă și pluralistă: (i) o ordine juridică și instituțională bazată pe și legitimată prin votul unei majorități; (ii) o asumare a unei minima moralia, în care să primeze ceea ce este firesc și natural; (iii) o toleranță volteriană față de minorități și față de ceea ce este potrivnic naturii. Nu cred că cineva de bună-credință poate substitui din temelia unei societăți sănătoase toleranța majorității cu frica de minorități, doar pentru că acestea din urmă au fost învățate — nu prea se știe de către cine anume — că violența, fie ea și irațională sau disproporționată, poate oricând înlocui cu succes argumentul calm și judicios. Pentru că, din păcate, suntem în punctul în care orice grupuscul poate pretinde recunoașterea oricăror drepturi, indiferent de cât de stupide și inutile ar fi acestea. S-au înmulțit peste măsură — ceea ce ne scoate din statisticile psiho-patologiilor — bărbații care pretind că sunt femei și femeile care pretind că sunt bărbați ori indivizii care își revendică statutul biologic al unui câine, al unei pisici, al unui iepure, al unui șarpe sau al vreunui alt animal. După cum sunt tot mai mulți dintre aceia care cred că pot să-i conducă pe alții ori că se pot impune altora, deși nivelul lor de educație și de instrucție este unul foarte scăzut. De unde toate aceste absurde pretenții? Răspunsul e simplu: din haosul societăților mult prea deschise. Acelea în care poți arde etape esențiale de viață, poți să fii și poți să ai ce vrei fără a munci, fără a depune nici cel mai mic efort, fără a îndura și, finalmente, fără a acumula nimic sau aproape nimic, nici cunoaștere, nici experiență. Mai toți acești smintiți nu sunt altceva decât rebuturile societăților mult prea deschise, respectiv adepții unei mizerabile ideologii despre care Clifford Geertz spunea atât de elocvent că „alienează prin faptul că nu are încredere, atacă și lucrează pentru subminarea instituțiilor politice consacrate”, fiind „totalitară prin faptul că urmărește să ordoneze întregul vieții sociale și culturale după imaginea idealurilor ei” și, totodată, „futuristă prin faptul că lucrează în favoarea unui apogeu utopic al istoriei, în care va fi realizată o astfel de ordonare”. Oare ce figuri triste de politicieni, de pe la noi sau de aiurea vă vin în minte citind cuvintele lui Geertz?