Oamenii de ispravă ce se implică trup și suflet în crezul lor rămân adânc în memoria ortacilor lor. Eftimie Gherman de care am vorbit în episodul trecut a fost un fervent susținător al oamenilor muncii mai cu seamă a minerilor din Valea Jiului și a celor din Banat cu care s-a asemuit întotdeauna.

În toată perioada interbelică din dubla postură de deputat în Parlamentul României din parte partidului socialist dar și din cea de lider sindical al Confederațiilor Muncitorilor s-a luptat pentru fiecare drept al celor ce trudeau din greu în subterane. Până în anii 80, 90 sau chiar după încă mai trăiau bătrâni locuitori ai zonelor miniere, ieșiți de mult la pensie, ce pomeneau de drepturile câștigate, de multe ori în urma unor procese grele, de liderul lor Gherman.

A militat și a impus programul fix de lucru, obligativitatea echipamentelor de protecție ori a meselor calde la cantinele minelor. În perioada totalitară, când se știe că se făceau mari abuzuri de către activiștii comuniști, în numele planului cincinal, unii ortaci mai amenințau scrâșnind printre dinți „ O să vedeți voi pe dracu când s-o întoarce Gherman”. Dar bietul lider sindicalist îmbătrânit avea mâinile legate în îndepărtatul exil. Nu însemnă că nu era la curent cu ce se întâmplă în țară. Iar gura nu putea să i-o închidă nimeni. Nici scrierile nu puteau fi cenzurate dincolo de cortina de fier.

În ciuda atașamentului, dincolo de orice interese, față de mișcare muncitorească ( socialistă) Gherman a rămas toată viața un îndârjit adversar politic al extremei stângi reprezentată de partidul bolșevic devenit ulterior comunist.

În cadrul luptelor interne din Partidul Socialist inițial s-a opus aderării la Internaţionala a III-a, implicit la mișcarea comunistă kominternistă afiliată total Moscovei . Astfel s-a retras din partid şi a participat la crearea Federaţiei Partidelor Socialiste din România, Partidul Social Democrat din 1927, fiind ales în Comitetul Executiv (1921-1936) şi devenind în acelaşi timp şi membru al primului grup parlamentar social-democrat din forul suprem din Regatul Român. În plus, din 1936 a făcut parte şi din Comitetul Central al PSD.

Din punct de vedere politic a făcut și compromisuri, chiar majore, după unele opinii, dar toate erau sub semnul credinței sale nezdruncinate că ajută clasa muncitoare. A fost unul din semnatarii manifestului de înființare a partidului unic preconizat de Carol al II-lea sub numele pompos de Frontul Renașterii Naționale. A fost prima formă de dictatură a unui lider unic la noi în țară. Regele Carol avea ambiția de a controla totul și a reușit să-și subjuge liderii politici ce consimțeau să îmbrace uniforme caraghiose de paradă ce aduceau cu cele din recuzita teatrelor pentru a fi în acel unic partid. Spre cinstea lor cei mai mulți politicieni nu au acceptat mascarada.

Motivaţia lui Eftimie Gherman a fost că în acest fel va putea apăra mai bine drepturile muncitorilor. Crede că astfel se va crea o adevărată forță de centru pentru combaterea mai eficientă a dreptei extreme reprezentată în acel moment de mișcarea legionară. Aceasta se ridica tot mai mult reușins să creeze multe filiale (cuiburi) în aproape toate localitățile. Atrăgeau tineretul și țărănimea mijlocie prin slogane naționaliste și creștine bine ticluite. Nu a durat foarte mult și legionarii au reușit să câștige alegerile printr-o manevră nefericită a regelui. Acesta a chemat la formarea noului guvern pe Ion Antonescu și Legiunea Arhanghelul Mihail la început de septembrie 1940. Avea să fie finalul regelui ce se dorea dictator. Ion Antonescu va cere abdicare după câteva zile. A urmat la conducere Mihai I ce avea la început doar un rol limitat fiind doar un suveran simbolic.

După reușita puciului, pe 14 septembrie 1940 Antonescu a proclamat „Statul Național-Legionar” în care el s-a autonumit „Conducător”, pentru a se asemui cu Führerul german, Horia Sima a fost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Adeziunea la politica carlistă avea să-i aducă lui Gherman excludere din Partidul Social Democrat. În momentul accederii la putere a legionarilor, a fost trimis doar în domiciliu forţat. Nu era una din cele mai grave forme de pedeapsă având o oarecare libertate de a lua legătura cu tovarășii săi. Măsura se datora probabil faptului că nu se arătase ostil mareşalului Antonescu, având o atitudine mai degrabă favorabilă și tolerantă cu acesta. Cu certitudine abilul luptător socialist nu a stat liniștit la domiciliul desemnat. În timpul dictaturii autotonumitului Mareșal, membrii ai Siguranței îl semnalau pe Eftimie Gherman drept cauza agitaţiilor muncitoreşti din Banat.

Acea măsură de recluziune nu a durat foarte mult. În iunie 1943 a mers în aceeaşi zonă din sudul Banatului ca reprezentat al Ministerului Muncii pentru a organiza breslele lucrătorilor. Manevra guvernamentală a stârnit nemulţumirea muncitorilor ce pentru moment nu au avut vorbe bune nici față de Gherman.

Al doilea război mondial odată încheiat nu avea să aducă doar lapte și miere după cum suna propaganda bolșevică. Țara era puternic destabilizată economic din cauza marilor pierderi de război dar și a despăgubirilor ce urmau să fie plătite foarte mulți ani către temutul aliat de la răsărit devenit de nevoie „fratele mai mare”. Practic toată producția, fie industrială fie agricolă era încărcate în vagoane ce plecau în Uniunea Sovietică.

Nici regimul democratic nu era prea stabil cu un prim ministru, coadă de topor al unui guvern pro sovietic. Partidele istorice era slăbite de perioada în care nu au activat deloc sau doar de circumstanță. Nici mișcarea socialistă prin Partidul Social Democrat nu se simțea mai bine. Era mereu sub presiunea de a fuziona cu comuniștii pentru a le da o oarecare legitimitate în ochii opiniei publice atât din țară dar și pentru cea de dincolo de frontiere.

Pentru Eftimie Gherman nu era deloc o noutate fenomenele prin care trecea țara. A mai asistat în tinerețe la prăbușirea unui alt sistem opresiv al impărăției bicefale cu cele două capitale ale sale. Știa din experiență ce înseamnă sfârșitul unui război. Pericolul bolșevizării Europei era din nou de actualitate. Poate acum și mai serios cu trupele Armatei Roșii ocupând tot teritoriul țării. Odată cu instalarea regimului comunist a decis să plece în exil, lucru pe care l-a şi făcut, în octombrie 1947, cu doar puțin timp înaintea prăbușirii totale a sistemului fragil democratic din România și impunerea Republicii.

Ajunge din nou la Viena, ca pe timpuri. Apoi la Paris. Aici continuă activitatea sindicală, punând bazele Grupului Sindicaliştilor Români din Exil (1948) şi devenind vice-preşedinte şi casier al Centralei Internaţionale a Sindicatelor Libere din Exil (1949). De asemenea, a fost membru al Adunării Naţiunilor Europene Captive (1954). Circulă de nevoie prin mai multe centre ale refugiaților din estul european.

În 1963 s-a mutat la Viena, parte din motive politice, parte din considerente familiale. Plecase în exil fără soţia sa, familia fiindu-i deportată între timp în Bărăgan, astfel că spera, în condiţiile unui anume dezgheţ în România, să se poată reuni cu aceasta, lucru pe care îl considera mai uşor de făcut din Viena. A reuşit în 1967 să o aducă pe soţia sa la Viena.

Ca şi în ţară, Eftimie Gherman a rămas același politician activ ca înaintea exilului. Pentru început ajunge la Paris. În ciuda regimului pro comunist din Franța, tot acolo erau grupate și cele mai multe asociații, federații, partide în exil ale celor din est ce luptau pentru eliberarea țărilor lor de sub influența rusă.

La Paris a intrat în contact cu socialiştii francezi şi, cu ajutorul unora dintre aceştia, dar beneficiind şi de un capital politic semnificativ, a reuşit să se manifeste vizibil în cadrul exilului românesc. În mediul politic al exilului a fost recunoscut drept liderul grupului „sindicaliştilor”, împreună cu Sacha Volman, o grupare ce beneficia de sprijin financiar din partea sindicatelor americane şi făcea opinie separată de social-democraţii conduşi de Iancu Zissu, ataşaţi „grupului partidelor politice”. De altfel, în cadrul social-democraţilor români din exil, partidul cel mai fragmentat, a existat o luptă permanentă în jurul reprezentării oficiale a PSDI. În timp ce gruparea Iancu Zissu era acceptată ca membră a Consiliului Partidelor Politice, social-democraţii din jurul lui Gherman şi a lui Şerban Voinea reprezentau partidul la Internaţionala Socialistă.

Cert este că, în 1949, el a fost inclus de către generalul Rădescu în primul Comitet Naţional Român de la New York, dar a refuzat să facă parte din Comitetul Naţional Român înfiinţat de Constantin Vişoianu la Paris în 1950 (Gherman, 30 de ani de exil, p. 28).

Depășind oarecum disesiunile diverselor grupări Gherman a fost cel care a înfiinţat în 1949, la Paris, Grupul Socialiştilor Români din Exil. În această calitate a fost recunoscut şi ca membru fondator al Internaţionalei Socialiste, reînfiinţate în 1951 la Frankfurt, şi a fost ales copreşedinte al Internaţionalei Partidelor Socialiste din Exil, cu sediul la Londra (Gherman, Memorii, pp. 8-9).

A participat la majoritatea întrunirilor şi iniţiativelor sindicale şi socialiste din anii ’50-’60, a căror poziţie a fost una anticomunistă în virtutea contextului politic.

Poate că vârsta ori conjunctura internațională au mai estompat virulența anticomunismului lui Gherman. Atitudinea sa hotărât anti-comunistă a început să pălească cu timpul, dar mai ales începând cu prima parte a anilor ’60, atunci când considera că direcţia în care merge regimul de la Bucureşti trebuie încurajată, inclusiv prin încetarea opoziţiei externe (Gherman, Memorii, p. 11). La acestea poate au contribuit și unele realități din țară. Retragerea trupelor sovietici au fost unul din imbolduri. Venirea lui Ceaușescu la putere părea a fi un lucru de apreciat. La început părea un tânăr mai puțin periculos pus la conducere de lupii bătrâni din PCR.

Un rol important în această evoluţie l-a jucat şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre organizaţiile socialiste internaţionale şi regimul comunist din România.

Un rezultat al acestei noi orientări a fost şi mutarea la Viena, pentru a fi mai aproape de evoluţiile din ţară. Totuşi, tonul critic la adresa regimului nu a încetat total. Nenumăratele luară de poziție critice la emisiunile de radio ale occidentului, unde era permanent invitat, au continuat să-l facă incomod pe Gherman. Era unul din cei mai critici dar și mai nuanțați observatori de la posturile BBC, Europa Libera sau Vocea Americii.

Deși după anul 1970 a venit în mod regulat în țară pentru scurte vizite pe meleagurile natale era sub protecția statelor occidentale ce nu ar fi permis abuzuri din parte statului român.

Conducerea de atunci dorea cu ardoare o normalizare cu statele occidentale. Ceușescu nu dorea o izolare totală. Ar fi vrut să fie văzut ca un lider regional și dorea normalizarea cu mișcarea socialistă mondială. AU fost o seamă de contacte pentru a permite repatrierea unor personalități ale exilului. Se spune de cunoscători că pentru Eftimie Gherman a insistat personal prietenul său François Mitterrand președinte al socialiștilor francezi, pe lângă Ceaușescu.

În final se întâmplă minunea. În octombrie 1977 i se permite stabilirea domiciliului în satul natal, Lăpușnicu Mare, departe de viața politică din capitală. Se credea de Comitetul Central al PCR că un octogenar nu mai poate fi un pericol pentru ordinea socială.

Locuitorii din localitatea Lăpușnicul Mare pot fi mândri de înaintașul lor. Atunci când a putut, în perioada interbelică, a sprijinit cu tot ce a putut, mai ales material, ridicarea unui cămin cultural impresionant. Era gândit din proiect cu bibliotecă destul de bine dotată, sală de conferințe, sali de studiu pentru fanfara renumită din zonă. Un lucru foarte rar întâlnit în acei ani a fost clubul de șah al satului. Sub oblăduirea lui Gherman jucătorii de șah au fost multe decenii câștigători ai diverselor turnee. Un sat unde se face șah la nivel înalt nu este un lucru de ici de colo.

Un mic exemplu despre probitatea morală a acestui om simplu în aparență dar de mare caracter ce a luptat o întreagă viață pentru dreptate și emanciparea clasei muncitoare este legat de edificare aceluiași cămin cultural la care s-a implicat. Pentru a nu fi nici o umbră de îndoială despre cheltuirea banilor totul a fost pus la vedere pe un avizier vizibil din stradă de oricine. Bilanțul economic cu sume încasate și cheltuielile curente erau trecute pe acea tablă.

Se stinge la 16 aprilie 1980 după o viață de zbucium și peregrinări prin lume tot acolo de unde a pornit acest bănățean de ispravă, Lăpușnicu Mare.