Sfânta Elena, satul cu nume de insulă a pierzaniei, și povestea cehilor bănățeni din Bulgaria

1373

Deunăzi am povestit despre câteva secvențe din istoria așezării și dăinuirii etnicilor cehi pe meleagurile bănățene. Această locuire a slavilor vestici în sudul muntos al provinciei noastre nu a fost deloc ușoară sau lipsită de necazuri. Prin multă străduință și muncă îndârjită au reușit să-și facă locuibile așezările ce la început erau lipsite de toate cele necesare.

Dacă spunem că în imediata apropiere a văii Dunării și în munți ce în general sunt plini de izvoare și de pârâuri curgătoare această populație a primit cele mai aride locuri unde nici măcar acces la apă bună de băut nu au avut parte spune multe despre condițiile grele de supraviețuire. Unul din cele mai vechi sate ale lor chiar a fost desființat și oamenii s-au răzlețit tocmai din lipsa apei de băut! Dar dacă am vorbit de oameni să ne continuăm călătoria imaginară alături de curiosul drumeț ce a luat în zig-zag tot Banatul după cum l-au dus ochi și harta sa imaginară din minte și să vedem și locuri.

Poate cel mai potrivit astfel de loc ce merită cercetat este satul Sfânta Elena. Călătorul poate pleca din Moldova Veche cât se poate de lesne cu mașina și în nici jumate de oră cu tot cu cele câteva minute pierdute din economia drumului (dar câștigate pentru suflet) în care încetinește sau oprește pe mal ca să admire unul dintre cele mai izolate locuri de la noi ce nu este deloc folosit pentru turism cum ar fi firesc, ajunge la destinație. Dacă facem o paranteză turistică, să spunem că Ostrovul cu cele 350 de hectare și cu populația sa de cai sălbatici, ar putea fi o bună atracție pentru cei care ar dori să facă drumeții ecologice și civilizate.

După o scurtă privire ce va cuprinde stânca Baba Caia, de care se leagă multe legende, drumul intră în ceea ce se numește cu adevărat Clisura Dunării. Imediat, din Coronini drumul urcă pieptiș pe niște pante ce amenință a fi greu de urcat. Dar este doar o iluzie de călător obosit. Șoseaua se străbate ușor și ajungem în satul țintă. Față de oraș (Moldova Veche) țelul se afă la o aruncătură de băț, de doar 13 kilometri. Distanța este chiar mai scurtă de vreo 10 kilometri, dar așa apare pe bornele de pe șosea. Cel care nu se sperie de un drum pedestru poate străbate cu ușurință în două ore calea.

După câteva serpentine molcome apare satul cu nume de surghiun. Că doar și împăratul corsican ce a condus Franța tot de un loc izolat cu nume de Sfânta Elena a fost înfrânt.
Localitatea Sfânta Elena (în cehă Svatá Helena) este un sat ce acum aparține de comuna Coronini (Pescari) din județul Caraș-Severin. Este cel mai vechi sat încă locuit de minoritatea cehă din Banat. Restul s-au cam împuținat sau chiar au pierit. Localitatea se situează în sudul județului Caraș-Severin, la numai câțiva kilometri nord de Dunăre, în dreptul Porților de Fier ale marelui fluviu, la o altitudine de 350- 400 metri deaspra nivelului mării.

Așa cum am mai spus, când am depănat istorii legate de etnia pemilor, Sfânta Elena a fost cel de-al doilea sat de cehi înființat în Banat, în anul 1824. În acea perioadă a avut loc primul val de conlonizări cu cehi proveniți din Boemia. Motivul principal pentru care cehii au fost colonizați în acest loc a fost dezvoltarea exploatărilor de lemn. Majoritatea cehilor au venit din regiunea „Středočeský kraj”. Coloniștii cehi protestanți din Vilémov, Hořátev, Libice nad Cidlinou, Kšely și Nebužely au fost ademeniți aici ca lucrători forestieri, în mare parte cu promisiuni false. În jurul anilor 1823–25, a fost înființată și o mică așezare maghiară, dar s-a desființat curând, iar majoritatea familiilor s-au stabilit în Bulgaria.

În anii 1830, cei mai mulți dintre locuitorii vecinilor romano-catolici Sfânta Elisabeta (Elisabethfeld) s-au mutat aici, iar ceilalți au stabilit o așezare cehă secundară pe moșia Golub Lazarević din Serbia actuală, în anii 1829–1831. Majoritatea catolică astfel formată nu a avut niciodată o parohie independentă, ci a fost o ramură a parohiilor catolice din jur. Între 1850 și 1898 iar mai apoi din 1930 a fost o filială a celor din Gârnic. Între 1898 și 1930 și după 1940 a aparținut de Moldova Nouă. Ei au ridicat o biserică catolică în 1879 și în foarte scurt timp și una evanghelică în 1887. Evanghelicii, urmași ai husiților, și-au păstrat lepădarea de biserica condusă de la Roma, și din protestanți au devenit în timp neo-protestanți. Biserica lor între timp a fost preluată de comunitatea baptistă.

Datorită faptului că satul se situează într-o zonă cu munți din rocă cristalină, alimentarea cu apă a satului a constituit din totdeauna o problemă. Nu există niciun izvor de apă în apropiere iar cele câteva puțuri de apă la mare adâncime, s-au degradat cu timpul datorită poluării cu resturi menajere. Din această cauză, locuitorii sunt nevoiți să capteze pe cât posibil apa de ploaie. Un alt sat de cehi din apropiere, „Sfânta Elisabeta” (Svatá Alžběta), a fost părăsit din cauza problemelor cu alimentarea cu apă și este în prezent un „sat-fantomă” fără locuitori. Locuitorii săi au desfășurat lucrări forestiere până în 1836. Muncitorii își împărțeau munca astfel încât cele șase până la doisprezece luni au fost împărțeau normele de muncă între familii.

Metalurgia din toate manufacturile cărășene a prins un avânt fără precedent de la finalul secolului al XVIII-lea dar mai cu seamă în secolul al XIX-lea. Pentru a spori randamentul forjelor și a topitoriilor au fost adoptate tehnologii moderne ce foloseau cărbunele fosil din adâncuri. Treptat s-a renunțat la arsul lemnelor pentru mangal. Dar și împuținarea pădurilor și a lemnului de înaltă putere calorică a dus la un declin al tăierilor de păduri.
Odată cu împuținarea exploatărilor forestiere și etnicii cehi au trecut ca și alți cărășeni la serviciul militar în regimentele de Frontieră. Vremurile s-au mai liniștit și incursiunile turcilor ce treceau Dunărea s-au rărit de tot. Munca de militar permitea și destul timp liber în care puteau să se ocupe de munca pământului. Majoritatea localnicilor se ocupau și cu agricultura, cele mai importante culturi de aici fiind grâul și porumbul

Cehii au servit ca militari grăniceri în escadronul al 11-a de grăniceri din Pojejena. Au aparținut regiunii grănicerești, apoi din 1873 în slujba comitatului Severin și din 1880 în județul Caraș-Severin Un moment de mare importanță a fost aducerea, cu oarecare efort financiar, unui dascăl direct din Cehia. Profesorul romano-catolic, Jindřich Schlögl, venit aici de pe meleagurile de origine ale noilor săi consăteni săi în anul 1861 a trudit pentru iluminarea școlarilor ce astfel puteau să studieze mai departe la școli mai înalte.
Profesorul a avut numeroase alte preocupări, toate în folosul sătenilor. A adus cu sine și a introdus inovații agricole în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru a spori producția locală. A mai reușit și înființarea unei biblioteci de împrumut cu ajutorul unei asociații școlare cehe și a librăriilor din Cehia. De asemenea, a slujit în biserici, întrucât preotul paroh din Gârnic (Weitzenried) a văzut satul doar de trei ori pe an din cauza traficului dificil.

Schlőgl a fost succedat, după pensionarea sa din 1897, de fiul său cu același nume la conducerea școlii, unde între 1910 și 1918 a lucrat și un al doilea profesor de etnie maghiară. Nu la fel de bine a stat situația în cazul minorității protestante. Aceast subgrup al locuitorilor nu a avut parte de un pastor timp de patruzeci de ani. S-au descurcat cum au putut rugându-se în mici grupuri familiale. Din 1862, un pastorul reformat din Clopodia le-a vizitat ocazional localitatea. Primul lor profesor cu studii de specialitate a fost numit în același timp la cererea localnicilor. A fost trimis de Biserica Reformată din Cehia. După ce un pastor maghiar a venit la Clopodia, oamenii din Sfânta Elena și-au cerut și au avut parte de propriul pastor în persoana lui Vincenc (Wenceslas­) Jauza. Dar bucuria nu putea fi deplină deoarece prelatul nu prea se ocupa de educarea în spiritul limbii cehe. Acesta își îndeplinea misiunea mai mult în limba și spiritul maghiar.

Ca răspuns la metodele de lucru ale dascălului Jauza, care a introdus predica în limba maghiară, din comunitatea protestantă a apărut un grup puritanic „nazarinean” care se agăța de limba cehă. Protestanții care au mai rămas în sat au întâmpinat un nou profesor din Cehia, dar Jan Charva a fost în secret misionar adventist, iar activitățile sale au consolidat separarea „nazarineanilor”, deveniți în scurt timp adventiști. Charvat a fost îndepărtat curând din sat de jandarmerie. Adventiștii au cerut apoi un predicator de la Biserica Adventistă („Reformată Liberă”) din Cehia. Delegatul a putut petrece în anul 1904 doar o săptămână, dar în acest timp a organizat oficial biserica adventistă. Jauza a fost urmat în 1904 de László Bodnár, care nu vorbea cehește și nu era dispus să învețe. Ca răspuns, alte cincisprezece familii protestante s-au mutat în Bulgaria, iar adventismul s-a intensificat printre cei care au rămas în Sfânta Elena.

Deși Bodnár a fost mutat de mai multe ori în 1910, Sándor Németh, care l-a succedat în sat, a declarat o adevărată luptă împotriva limbii cehe și a reușit să înstrăineze Bisericile Reformate rămase, cu excepția a șase familii. În 1913, adventiștii și-au cumpărat pentru ei o casă de rugăciune ce a devenit permanentă. Dacă ilustrul ploieștean, Iancu Caragiale, se întreba cam în glumă „ ce caută neamțu în Bulgaria?” suntem nevoiți și noi să ne punem întrebarea asemănătoare „ce e cu cehii în Bulgaria?

După ce a mai venit încă un profesor să predea la școala protestantă în 1897 și școlile celor două confesiuni au fost temporar unite, douăzeci și cinci de familii protestante au părăsit satul: Poate că au găsit alte oferte mai bune sau nu voiau o școală comună. Dar este greu de înțeles cum timp de un secol și jumătate au putut să coexiste fără prea multă șiință de carte. Iar când au avut școală cu mai mulți profesori în limba lor i-a despărțit diferența de credință. De fapt unul din motivele exodului ar putea fi și legea ce prevedea măsuri de maghiarizare a populației de alte origini etnice. De la schimbarea numelor de familie ba chiar și a celor de botez până la sistemul de învățământ ce se axa cu preponderență pe învățarea limbii maghiare.

Protestanții cehi s-au stabilit în nord-vestul Bulgariei, unde au format satul Vojvodovo lângă localitatea Mizia (în bulgară Мизия) de pe râul Skăt din regiunea Vrața din apropierea Dunării. Legendele spun că Mizia ar purta numele anticei provincii romane a Moesiei.
Tot aici s-au mai stabilit și slovacii, șvabii din Banat alături de o minoritate de bulgarii bănățeni ce s-au întors pe meleagurile de baștină. Astfel pe acele maluri de peste fluviu au mai continuat să se considere într-un mic Banat multietnic. Dar avatarurile micilor comunități cehe din sudul Banatului nu au încetat nici după trecerea sub administrația română.

După 1919 locurile trec la Regatul României, unde adventismul a fost interzis și persecutat, majoritatea adventiștilor din Sfânta Elena au acceptat mai de nevoie tranziția către religia Baptistă ce ea tolerată. Astfel de comunități de baptiști deja existau la cea vreme în apropiere în rândul românilor din Pescari (Coronini). După ce liderul minorității care a perseverat cu adventismul a migrat în Argentina în 1928, întreaga comunitate a devenit baptistă. Micul grup reformat a rămas fără pastor în 1939, iar administratorul, care a rămas singurul reformat, a predat într-un final biserica baptiștilor în 1979.

Pe la cumpăna dintre secole, tinerii și-au căutat de lucru dincolo de Dunăre în teritoriile sârbești mai ale iernile când le îngăduia timpul mai liniștit din agricultură. Între cele două războaie mondiale, multe dintre familiile comunității au emigrat în Argentina. În 1929, un antreprenor ceh, pe nume Benjamin Ježek, a înființat o țesătorie în sat. Compania, care producea țesături vopsite, scumpe, a fost profitabilă, dar benzina folosită pentru alimentarea mașinilor a explodat în 1934, provocând pagube mari, unele dintre mașini au fost vândute la fabrici din Oradea, iar în 1937 Ježek a emigrat în Argentina.

Între 1947 și 1949, în temeiul acordului dintre România și Cehoslovacia, 580 de locuitori din Sfânta Elena au fost repatriați în Republica Cehă, în principal în fosta regiune Sudetă. Cine ar crede că povestea se încheie aici va avea surpriza să vadă că Banatul este o poveste fără de sfârșit ce-și ascunde, asemenea muntelui de gheață, cea mai mare parte sub nivelul de vedere al cititorilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.