Şerban Foarţă — 80

152

În ultima dintre cărţile — antologiile(?) — lui Şerban Foarţă apare un poem datat 1961, Stanțe. Dacă scriem că în 1960 are loc, prin Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Ilie Constantin o „schimbare la faţă” a poeziei, trebuie să recitim Stanţele lui Şerban Foarţă: „În apele oglinzii, doamnă-ţi pierzi,/ ştergând-o de cocleli, brăţara veche/ a zâmbetului sterp şi despereche,// cu sclipătul dosit sub drojdii verzi”. Tânărul poet pare, cu Stanţele lui, din altă lume a poeziei tinere: „În nuferii bolnavi de-atâta alb,/ zadarnici anii tăi, hai, recunoaşte-i!”/ Brăţara va-ngrăşa mătasea broaştei, căzută-n lânced mâl, cu clinchet calp”.

Altă poezie, alt spectacol poetic, altă vârstă a literaturii. Cu cine se întâlneşte? Are 19 ani, îşi va tipări următoarele cărţi „în regim propriu”, pe banii lui. Sunt poeziile lui.

Şerban a învăţat pianul înainte de a învăţa literele şi, dacă toate mergeau bine, ar fi trebuit să fie pianist. Muzicist. Deocamdată, Valéry şi Mallarmé l-au aşezat între tălmăcitorii de seamă. Dar nu între oamenii-punte, între mediatorii care trasează relaţii, ci între cei care coboară în zonele adânci ale cuvântului, refăcând structura relaţiei semnificat/semnificant. Nu între cei care se slujesc de cuvintele tribului ca mijloace de comunicare curente, ci între rafinaţii care au limbajele lor „fermecătoare”. Dacă recitim eseurile, dar şi poeziile sale, îl găsim exprimat (prin iluştrii savanţi) în română, germană, franceză, engleză, latină, dar şi într-o limbă care pare, din ce în ce mai mult, a-i aparţine.

El convorbeşte cu acei care au scris „în limba lor” şi încearcă a-i traduce „în limba sa”.

„Eu nu scriu aşa cum vorbesc”, iată fraza cea mai importantă din dialogul cu tânărul Robert Şerban: el, Şerban Foarţă, nu livrează pagini de informare, el este scriitor în sensul originar al cuvântului: el redă cuvintelor dreptul de a fi ele însele, de a se servi de dreptul lor de „cuvânt scris”. De a-şi recâştiga libertatea — de a le învia printr-un sunet nou, care le aduce în orizontul nostru familiar. Sau în orizontul rafinaţilor. Aşa că frazele scrise ale lui Şerban Foarţă vor fi unităţi independente, în care ghilimele, virgulele (semnele de punctuaţie ştiute, în general, de sărmanul cititor) sunt adevărate semne de circulaţie: indică felul în care trebuie respectat acest SPAŢIU FOARŢĂ.

Un „spaţiu Foarţă” pe care cuvintele se rostesc altfel, pe care ele se exprimă altfel. Aş spune că ele există pentru a fi cântate, jucate, regăsite pe teritoriul lor originar, cu măştile lor — cu drepturile lor de a purta măşti, de a poseda viaţa secretă sau manifestă. Întâlnirile cu grupul lui Nicu Covaci nu au fost întâmplătoare şi travaliul comun nu a fost lipsit de sens. După cum n-a fost lipsită de sens activitatea de dramaturg a lui Şerban Foarţă — relaţiile lui cu oamenii scenei.

„Spaţiul Foarţă” e, înainte de toate, un spaţiu al jocului. Unul al graţiei — al stării de graţie recuperate prin joc. În amplul (şi excelentul ) capitol pe care Ion Pop i-l dedică în Jocul poeziei, cercetare interesată de felul în care jocul îi exprimă pe marii noştri poeţi (se exprimă prin ei), de la Arghezi şi Barbu, la Dimov şi Nichita Stănescu, exegetul avangardei analizează câteva dintre poemele sale. Ele sunt unicate — adevărate înaintări/descoperiri în spaţiul jocului.

Cum se întâlneşte, totuşi, cu poezia de… azi? Cu generaţiile (mai) tinere care văd în el un profesionist exemplar. Poeta, eseista, profesoara Simona Popescu realizează, în onoarea celor ’70 de ani, un volum cu explicaţia: „Marele poet Şerban Foarţă împlineşte… 70 de ani. … De câţiva ani încoace Şerban Foarţă ne dă o lecţie — un spectacol, poate ar fi mai bine spus — de tinereţe fără bătrâneţe”. Scrie, în numitul volum, Doris Mironescu: „Vastă este poezia lui Şerban Foarţă — şi, mai ales, fluidă! În bogăţia ei de voaluri şi de engabamente, de palindromuri şi de caligrame, printre tomuri poroase şi plachete diafane, în întinderea acesteia de la vechea Carte a lui Iov la cărţile electronice recente şi din mahalaua bucureşteană până la, să zicem, New York — Los Angeles, opera acestui torenţial şi versatil poet se desfăşoară nemăsurat, fără a mai putea fi vreodată înfăşurată la loc de o lectură critică suficient de cuprinzătoare. Poezia lui Foarţă are o calitate marină, plină cum e de caligrame ca de meduze care-o plimbă sub clopote verzi”. La 70 de ani, dar la 80? Când Aktionsgruppe Banat împlineşte 50 de ani, William Totok evocă o întâlnire la terasa Flora: „Şi ţin bine minte că voia să facă o antologie a Circului. Îi propusesem şi eu o poezie a lui Georg Heym… Foarţă… Era elegant, nu ca noi. Am fost la susţinerea tezei lui de doctorat despre Barbu. A recitat mult din Barbu, ca un actor. A vrut să-i facă praf pe cei din audienţă. Şi a reuşit!”.

Dacă, la 19 ani, Şerban Foarţă se despărţea de poezia momentului, scriitorul a trăit, decenii de-a rândul, orgoliul de a fi intraductibil. De a scrie pentru el însuşi. Pentru literatura sa. Dacă, pe de o parte, îşi duce, prin tălmăcirile din Mallarmé și Valéry, luptele cu imposibilul, pe de altă parte, stăruie în zonele în care niciun traducător nu are şansă: acelea ale semnificatului care îşi dezvoltă, el însuşi, relaţii — îşi exprimă potenţele sale neobişnuite.

În anul de graţie 2022 Şerban Foarţă e cel mai de seamă poet român de azi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ