N-am prins comunismul decât în prima parte a vieții — mi-am trăit în el doar perioada copilăriei. În zilele când Timișoara a ieșit în stradă pentru a dărâma un regim ce devenise îngrozitor la toate capitolele, abia împlinisem 16 ani. Prin urmare, memoria mea reține, totuși, destule din grozăviile acelei epoci, printre care întunericul de pe străzi și din case, spaima, la propriu, de foamete și de frig a multor familii din Timișoara ultimilor ani ai sistemului totalitar și, mai ales, oripilanta sarabandă a minciunilor având, la vârf, cultul grotesc al personalității celor doi Ceaușești.
Prea puține lucruri bune, prin urmare, aș putea scrie că mai rețin din acea perioadă, în afară de naturala stare de fericire pe care ne-o dă, tuturor, copilăria și, mai apoi, adolescența. Cum ar veni, vremea în care eram tineri și, vorba poetului, în care păream nemuritori!
După ’90 am votat tot timpul dreapta politică măcar și numai pentru amintirile negre din epoca comunistă. Dar și din cauza unor inși ticăloși, venali și ultranaționaliști de tipul lui Ion Iliescu, Adrian Năstase, Ponta, Funar, Hrebenciuc și lista poate continua la nesfârșit.
Astăzi, îmi dau seama că votul, acordat exclusiv pe bază de convingere politică de dreapta, sau, barem, de centru, unor așa-ziși candidați din acest spectru politic, devine o formă de amăgire și chiar de masochism politic.
Cel mai bun exemplu de rateu electoral, în ce mă privește, e faptul că l-am votat de fiecare dată pe dl Iohannis în dauna candidaților stângii, convins fiind că am procedat corect.
Pe fond, ținând cont de contracandidații domniei sale la ultimele două alegeri prezidențiale, firește că nu am a-mi reproșa nimic major. Variantele Ponta și Dăncilă erau proaste și nefrecventabile din start.
Numai că, privind acum la întregul parcurs politic al președintelui actual, înainte de toate, dar și la „Guvernul Meu”, compus, în special din liberali, dar și din useriști, sentimentul care mă încearcă este că am luat o țeapă de zile mari cu oamenii aceștia. Am mai simțit o astfel de profundă dezamăgire în urmă cu peste 20 de ani, atunci când dreapta, grupată sub faldul CDR, a ajuns, în sfârșit, la putere. Fericirea că am scăpat de Iliescu și de ciracii săi socialiști nu a ținut prea mult și a sfârșit, cum altfel?, prin readucerea, cu un procentaj uriaș, în fruntea României, a acelorași pesediști.
Astăzi, lucrurile stau exact la fel ca acum 20 de ani, doar personajele politice s-au schimbat, prin prisma numelor, nu și moravurile.
De ce trăim mereu deziluzii cumplite și senzația că, orice am face, pe oricine am vota, țara asta nu are a spera, vreodată, că va deveni, în sfârșit, o țară normală, condusă decent și meșteșugit?
Răspunsul e simplu și nu necesită niciun fel de savantlâcuri: tot acest dezastru nesfârșit are la bază precaritatea intelectuală și vidul profund de competență ale celor selectați, chipurile, să ne conducă. E de ajuns să luăm în calcul fie și numai bagajul lexical de clasa a patra al unor astfel de „lideri”, de tipul lui Cîțu, Bode, Ciolacu, oamenii care sunt puși să-i selecteze pe executivii centrali și locali ai treburilor nației, ca să detectăm nenorocirea pe cale să se producă.
În esență, mai toți acești politruci care se fac că administrează câte ceva, un minister, un oraș, o amărâtă de comună, sunt indivizi prost crescuți, precar educați și, prea mulți dintre ei, sunt, negru pe alb, hoți și experți în aria nimicului.
„Ceva, undeva, trebuie să plesnească”. Îmi amintesc mereu de titlul acestui film, văzut în copilăria mea „comunistă”, pe de o parte pentru că eram îndrăgostit de minunăția de Marilyn Monroe, protagonista peliculei, pe de altă parte pentru că are un îndemn prevestitor, care se potrivește perfect cu mizeria infinită a politicii românești.
Nu știu când și nu știu în ce fel, dar cândva trebuie să plesnească toată această mascaradă a incompetenților care ne-au furat până și darul natural într-o democrație: acela de a-i vota pe ai tăi doar pentru că sunt mai buni, mai simțiți și, da, oleacă mai patrioți, în sensul fericit al termenului, decât ceilalți…
