„Scriu fără oprire, pentru că simt literar fără oprire”. Interviu cu scriitorul Marius Daniel Popescu

288

Marius Daniel Popescu s-a născut la Craiova, în 1963. În 1990, se îndrăgosteşte de o elveţiancă aflată în vizită în România şi emigrează în Elveţia; cinci ani mai tîrziu, publică primul volum de poeme, scris direct în franceză: 4 x 4, poeme cu tracţiune integrală. În 2004 devine directorul ziarului le persil (pătrunjelul). Debutul în proză cu romanul Simfonia lupului îi aduce şi prima distincţie literară, Premiul Robert Walser, în 2008.  Cel mai recent roman al său, Culorile rânduncii, a apărut, în traducere din franceză, la editura Polirom, în 2015.

culorile-randuniciiRobert Șerban: Lucrezi de atâția ani ca șofer de autobuz. Faci, bănuiesc, zilnic același traseu. Nu te-ai plictisit de… povestea asta, nu e prea multă rutină? Ce te ține pe scaun?

Marius Daniel Popescu: Ìn curând o să împlinesc 26 de ani la volan, pe autobuzele și troleibuzele din Lausanne. Fac două sau trei linii pe zi, diferite, îmi place să lucrez de dimineața, mă trezesc deseori la patru sau la patru și jumătate, nu m-am plictisit de «povestea asta», am mai multe activități, meserii în viață, le fac într-un mod alternativ. Am fost tot timpul independent, mi-am dorit o independență mentală, financiară, literară și politică. La volanul unui autobuz asum o responsabilitate imensă față de clienți, sunt șofer profesionist, cu acte în regulă; vechimea la volan mi-a adus și-mi aduce un salariu din ce în ce mai mare, iar când sunt la volan percep și poezia cotidianului, sunt «scufundat» în sacralitatea banalului, am câteva zeci de poeme ce se inspiră din lumea șoferilor de autobuz: relația cu clienții, ce «se vede» și ce «se aude» de pe scaunul celui ce conduce la destinație.

La-Symphonie-du-loupÎți propun un exercițiu de imaginație: dacă ai putea alege să fii șoferul, vizitiul unui scriitor, de azi sau din alte timpuri, în stânga cui te-ai opri? De ce?

M-am oprit și mă opresc tot timpul în «stânga mea», mă transport pe mine însumi – scriitorul Marius Daniel Popescu, mă am pe mine la volan și pe mine în dreapta, sunt responsabil de mine, cel dedublat. În plus, dacă vrei să-ți vorbesc despre ceilalți scriitori, eu m-aș opri în stânga fiecăruia, în stânga tuturor, aș transporta cu mare plăcere pe oricare scriitor sau scriitoare ce și-ar dori «să facă o cursă cu mine» la volanul unui autobuz sau al unei limuzine.

Dacă este să aleg special pe cineva, aș vrea să fiu șoferul lui Eugen Ionescu și numai dacă vrea să-l plimb prin România, ca să vadă și el cum i-a fost depășit teatrul absurdului, la propriu și la figurat.

Elveția, țara în care trăiești, tocmai a suspendat, pentru un an de zile, dreptul de muncă pentru români. Nu le zici vreo două? Ce-au cu noi? De ce nu le plac românii?

marius-daniel-popescu-2

Nimeni nu poate spune că elvețienilor nu le plac românii. Elveția este o țară multiculturală ce și-a bazat dezvoltarea demografică și economică pe asimilarea străinilor. În Elveția au existat mai multe valuri de imigrare, au fost italienii, portughezii, spaniolii și, după căderea Zidului de la Berlin, a fost valul celor din Estul Europei.

Elvețienii nu au nimic împotriva românilor, ei nu au nimic cu nimeni, la mine la întreprindere lucrează angajați ce au 40 de naționalități, iar prin centru, la Lausanne, trec zilnic persoane de 150 de naționalități. Elvețienii nu au suspendat dreptul românilor la muncă, ei au pus în funcțiune, au activat, pentru o durată limitată, o clauză a condițiilor de imigrare și muncă în Elveția, pe care le-au anunțat încă de la începutul bilateralelor cu România. Sunt din ce în ce mai mulți români ce vin să muncească și reușesc să muncească în Elveția. Clauza pe care au activat-o elvețienii are incidente asupra unui număr restrâns de persoane venite din România să caute de muncă aici; sunt vizați mai ales cei ce n-au obținut niciodată un permis de muncă elvețian.

Ți-ai făcut program de scris propriile cărți, sau o faci tot în salturi, când prinzi câte-o zi liberă, câte-o noapte mai albă? Poezie mai scrii?

marius-daniel-popescuDa, mai scriu și poezie, anul trecut am publicat un mic volum de versuri și am reeditat prima mea carte de poezie în limba franceză, ce era epuizată de aproape douăzeci de ani. Unele poezii le «amestec» cu proza, scriu capitole poetice care sunt numai poezie și le integrez în romanele mele. Acum trag tare să-mi termin al treilea roman, sper să-l termin peste două luni, ca să iasă la începutul anului viitor, la Paris. N-am program pentru scris, scriu fără oprire, pentru că simt literar fără oprire; dacă te referi numai la faptul de a «scrie» cu mâna, cu degetele, cu stiloul sau cu butoanele de la ordinator, n-am program nici aici, am rămas «în salturi», cum zici tu.

Cum îți alegi subiectele romanelor? Ce trebuie să aibă o poveste ca sa merite să fie scrisă, ca să merite sutele de ore petrecute în fața computerului ori a hârtiei?

Romanele mele sunt singulare pentru că fiecare dintre ele include mai multe sute de povești. Pentru mine totul este o poveste ce merită să fie redată în această artă ce este literatura. Eu vibrez fără încetare cu lumea ce mă înconjoară, precum și cu lumea mea, interioară, trăiesc totul artistic și încerc să transform în literatură fiecare secundă, fiecare eveniment, cât de neînsemnat pare el pentru altcineva, pentru alții. Nu există ceva care să se situeze în afara artei, cum nu există nimic ce se situează în afara economiei, a religiei, a sociologiei sau a politicii. Sutele de ore petrecute la scrisul «de mână» nu vin dintr-o judecată de valoare a poveștii, ci din greutatea de a transforma în artă această poveste: una este să scrii cărți, alta este să faci literatură. Romanele mele sunt tot timpul «neterminate» pentru că îmi este imposibil să trăiesc literar în permanență și să «scriu» în același timp cu «mâinile», pe o foaie sau pe o tastatură de ordinator. Nu duc niciodată lipsă de subiecte, totul mă inspiră.

marius-daniel-popescu-4

LĂSAȚI UN MESAJ