Ioana Pârvulescu (n. 10 ianuarie 1960, Brașov) este prozatoare, eseistă, traducătoare și profesor universitar la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde predă literatură română modernă. A fost redactor la România literară și coordonatorul colecției „Cartea de pe noptieră” la Editura Humanitas. A făcut parte din echipa de autori care a elaborat manualele de limbă şi literatură română pentru liceu, publicate de Humanitas. După o serie de volume de istorie literară și eseuri despre secolul XIX românesc și la Belle Epoque, a publicat romanele Viaţa începe vineri (2009) și Viitorul începe luni (2012). Primul dintre acestea a fost tradus până în prezent în mai multe limbi europene și a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură în 2013. A tradus din Angelus Silesius, Maurice Nadeau, Rainer Maria Rilke, Milan Kundera ș.a. A coordonat, între altele, antologiile De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006) și Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinareşi 50 de reţete (2012).
Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?
Ioana Pârvulescu: Pentru mine, scrisul e rugăciune pentru ca viața mea, viața în genere, să aibă un rost. Îmi dau seama că poate suna kitsch, dar vă asigur că pentru mine lucrurile nu arată așa.
În termeni de artă plastică, scrisul e decuparea și punerea în ramă a vieții. Așadar etapele sunt: trăirea cât mai vie a vieții, apoi selecția, apoi înrămarea în pagină și într-o anume epocă, cu recuzita potrivită. Materia primă sunt pentru mine viața vie și oamenii vii (inclusiv eu, doar una dintre mulți), dar de aici încolo totul e permis: măștile, costumele, alternativele.
Pentru cine? Ar fi grozav să cred că nu o fac numai pentru mine, că pot ajunge și la alții și că-i pot bucura sau că, măcar, le pot schimba o clipă gândurile grele cu altele, grele sau ușoare, dar pentru asta e nevoie de har. E ceea ce caut în scris. Iar până când o să mai fac asta…, cu o vorbă veche, numai Dumnezeu știe!
R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum?Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?
I.P.: Vrei-nu-vrei, cred că drumul e al vieții tale și nu-l poți umple cu drumul altora, oricât ai vrea. Rătăcirile și ocolurile fac parte firesc din țesătură, iar desenul, cum știm, se vede abia la urmă.
Ce pot să constat despre mine e că am mers încet, ca orice muntean și ardelean, așa cum am învățat în copilărie (când ai tendința să zburătăcești) că trebuie să urci pe munte. N-am 
ars etapele, deși îi admir pe cei care o fac (ce-i drept, m-a ajutat și cenzura comunistă, care m-a împiedicat să public, nu pentru că aș fi reprezentat vreun pericol, ci doar așa…). Am început cu poezie, ca mai toată lumea, apoi am scris două romane nepublicate, apoi eseu și iată că așa am ajuns să debutez ca romancieră abia la 49 de ani. Întâmplător, cred că e o vârstă ideală pentru roman, e vârsta la care o femeie își înțelege destul de bine (deși încă nu perfect) viața. Asta nu exclude riscurile, greșelile, inevitabile în orice călătorie artistică autentică. Și da, încerc să fiu în armonie cu mine.
R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist?, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?
I.P.: Ambele. IT-ist ca să trăiești, ca să răzbești în lumea de azi, artist ca să nu-ți transformi sufletul în robot. Aș adăuga: și câțiva ani de drept, ca să știi legile. Și câțiva de finanțe. Sau vorba lui Caragiale: avocat.
Și aș mai adăuga: om! De fapt, om este răspunsul cel bun la întrebare.
R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți — dacă e cazul — realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?
I.P.: Interesant e că tocmai sunt pe cale să termin Omul fără însușiri al lui Musil. Iar el spune la un moment dat că „idealurile au niște proprietăți bizare, printre care și aceea de a se transforma în contrariul lor când vrei să le urmezi întocmai”. Recunosc că mi-am trăit viața destul de relaxat (deși cu o conștiință a datoriei care ține de educația mea), fără să-mi urmez visul (sau Visul), dacă voi fi avut vreunul. Nu semăn deloc cu un personaj din filmele americane.
Felul în care s-ar putea să îmblânzesc lumea și oamenii și pe mine însămi este următorul: încerc să compensez fiecare rid (pentru că au început) cu netezirea unuia sufletesc, mai simplu spus, să devin mai bună pe măsură ce trece timpul, să îmbătrânesc frumos. Nu e simplu, dar măcar mă preocupă.
R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți?
I.P.: Păi, tocmai spuneam, văd, la exterior, urmele lăsate de apele timpului. Deși mă miră din cale-afară, le accept și gata. În interior e mai bine, timpul a lăsat și urme frumoase.
(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)