Scrisoare deschisă către iarnă…

152

Trebuie să-ţi spun,o fac cu blândeţe, că nu ţi-ai ţinut nici pe departe promisiunea ce mi-ai şoptit-o la ureche în cursul verii trecute şi anume că pur şi simplu n-ai să mai vii. Parcă te văd, te mai simt cum, sub forma unui discret curent de aer, mi-ai luat urma prin dreptul depoului de tramvaie, ferindu-te cu atâta graţie de fumul eşapamentelor şi de exalaţiile unor învechite dispozitive industriale. M-am gândit o clipă, auzindu-te, că-ţi vei respecta spusele, dar nu la multă vreme după făgăduielile tale şi-au făcut apariţia, în serie, vise ciudate, chiar apăsătoare, şi atunci am înţeles că tot ceea ce făcuseşi faţă de mine, de mărturisiri vorbesc, nu au fost nimic altceva decât simple complezenţe, acte de bunăvoinţă, fără nici un suport real. Primul semn de neclintit al venirii tale au fost nişte vânturi, asemănătoare unor săbii tăioase, neînduplecate, ce au început să bată pe la mijloc de noiembrie. Am primit veşti în privinţa tăriei lor, în special de pe la sate, spunându-mi oamenii că, din cauza avertismentelor primite, le tremură geamurile, zboară grămezi de ierburi prin curţi, se destramă cuiburi de berze, animalele mari părând indispuse, inapte de muncă, cele mici, de-a dreptul speriate. Plus de asta, au început să apară masive gulere de ceaţă, observabile mai bine de la sate, ce se lăsau, asemeni unor stranii podoabe, pe turnurile bisericilor, pe acoperişurile unor instituţii ale statului, cum ar fi primăriile, centrele de emitere-proiecte pentru obţinerea de bani europeni, dar şi pe edificiile, cinstit realizate, ale unor parlamentari sau baroni locali. Dintre categoriile sociale esenţiale, la primele semne ale apropierii tale, nu medicii, ci juriştii, firave, delicate fiinţe, nu s-au simţit prea bine… crize de conştiinţă pentru dosare incorect rezolvate, cereri de revocare din funcţii, chiar dorinţe de întemniţare, marşuri ale tăcerii prin preajma tribunalelor, ieşiri solitare înspre periferiile marilor şi frumoaselor noastre oraşe… Nu puţini magistraţi în robe, cu coduri sub braţe, au apucat-o înspre zone unde nu sunt nici fântâni, nici cărări, nici prea multă vegetaţie şi de unde nici până astăzi nu s-au mai întors. Aidoma unor păsări negre, au dispărut pe întinderi fără de sfârşit… Revenind la realităţi, aşa cum îţi este obiceiul, până la urmă, iarnă, ai venit, rostogolindu-te ca un bolovan, peste firea speriată ce, în fond, te aştepta. Deşi circulăm cu toţii pe străzi, o senzaţie de pustietate devine atotstăpânitoare. Luăm contact, pentru a nu ştiu câta oară, cu incredibila încremenire albă. Frigul ne invită să valsăm cu el la nesfârşit. Apare de peste tot, din fundaţiile mai vechi ale unor spitale, din piane, harfe, uitate prin te miri ce săli de concert, din poduri, hambare, din pădurile de conifere încă nefurate, din văi, de pe spinările late a mii şi mii de bolovani. Pentru ca tacâmul să fie complet, ai adus cu tine nopţile, manşoane negre, în care dispar de-a valma, pentru o anumită vreme, blocuri, parcuri, inspectorate, gări, cimitire, patinoare, arhive, muzee. Şi, ca un mare dirijor, cu statut de permanenţă, al acestei orchestre, din oasele noastre se înalţă, parcă mai sigur de sine ca oricând… reumatismul. Alături de el, de noi, fireşte, căzute-n admiraţie, stau răcelile, virozele, sclerozele, artrozele, melancoliile nevindecabile, întreaga condiţie umană, ghemuită sub nişte paturi nu tocmai onorabile. Dar tu, iarnă, să nu uit, aduci şi bucurii… pe lacurile îngheţate alunecă cei mici pe patine, de pe pârtii coboară în chiote schiorii, de Ziua Naţională fac un pas în faţă demnitarii cu frunţile lor de doi centimetri, până la un punct, întreaga agitaţiune, pe fond de şorici, tobe, mămăliguţe, sarmale, are în sine ceva poetic, aproape răpitor… Să nu uităm, în enumerare, pe Moş Nicolae, Moş Crăciun, ce umblă cu traistele pline sau goale, prin fiecare colţişor al ţării. Şi la urmă, Revelionul, când cel puţin o bucată de pâine se găseşte pe orice masă… Şi dintr-odată… „Te uită cum ninge decembre”…, spune cunoscutul poet, posibil într-un acces de disperare. Oriunde te-ai afla, când fulgii cad în cascadă, vezi, fie şi numai pentru o secundă, cum în costumul ei întunecat, pe lângă tine, trece ca un duh, singurătatea. Si-acum să vă dezvălui un secret… Ştiţi dumneavosatră, distinşi posesori de felurite titluri, ce găsesc eu sub primul strat de zăpadă?… Epoca mea submediocră, crâncena mea epocă submediocră, ţărişoara mea submediocră (n-a fost întotdeauna aşa), unde toţi cornuţii sunt în frunte. Iepurele este leu, derbedeul, Dumnezeu, şoarecele, şobolanul, leu sau tigru, musca, vultur, găina, condor… Mişună peste tot poeţi, critici, dramaturgi, regizori cu viziuni, specialişti, experţi, gramatica e ciopârţită în bucăţi, ne cântă capre fără voce, glumele groase curg ca uleiul, interpretează lucruri grave artişti fără talent, şi căruţa încărcată de gafe şi abuzuri, furturi, înşelătorii, merge… merge înainte, clătinat, nesigur… „Te uită cum ninge decembre… Potop e-napoi şi-nainte”… aşa a spus marele poet, Bacovia, posibil într-un acces de disperare… Când sunt singur acasă, şi asta mi se întâmplă tot mai des, aproape clipă de clipă, curg pe lângă mine, cu înaltul lor sens, să nu uităm asta, orânduirile lumii… peştera, mamutul, eventual primul parlamentar, oraşul-stat, stăpânul şi servul său, cavalerul în zale, super-înaltele feţe bisericeşti, grele de podoabe, prin contrast cu modestia lui Iisus, Leonardo şi Buonarotti, domnii în fracuri, doamnele poete, cu rochii vaporoase, călătorii cu trenuri, maşini, transatlantice, avioane, tovarăşii cu pufoaică şi şapcă, şi ca un brâu roşu, arzând şi iarăşi arzând, hora nesfârşită a imbecililor lumii… Sub al doilea strat de zăpadă, pentru a-mi continua ideea, găsesc liniştea ce trebuie să fie în adâncuri de ape, sub al treilea mă regăsesc pe mine, fericit nepot de daci şi de romani, cu ochii ce parcă vor să spună că-n bezna „aceea” e totuşi atâta lumină… Iarnă, dacă tot ai venit, să nu pleci atât de repede. Îngheaţă bine ce ştii tu că trebuie să îngheţi, lasă fulgii să cadă peste monumente, cruci, statui, oraşe, munţi, dansează în rochia-ţi albă peste pieţe, sperie pe cine poţi, înlătură pe cine socoteşti că trăieşte degeaba. Bucură-i pe copii şi de-abia după aceea du-te, dispari, măcar pentru o vreme, în versul… „Te uită cum ninge decembre”… Iarnă, suflă peste creierul românilor un duh de inteligenţă, aşează pe mintea lor o pulbere de neuroni, de proaspeţi neuroni, făcându-i astfel să priceapă că ieşirea din haos, mizerie, inegalităţi, regim de fraude, umilinţe, e posibilă doar prin revenirea la vechea şi valabila noastră istorie. Se ştie care este. Ne-am aşeza astfel alături de Anglia, Spania, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, ne-am îndepărta pentru totdeauna de haos, primejdii , de Belarus, Rusia, Ucraina.

P.S. După toate metamorfozele istorice prin care am trecut, de la Ştefan cel Mare la Nicolae Ceauşescu, avându-i ca piese „intermediare” pe „paşoptişti”, pe Cuza, Carol I, pe Brătieni, cam toţi au ştiut, mai bine, mai în foarte rău, cum să conducă ţara. Acum, în anii „post 89”, l-aş alege ca lider politic simbolic pe… Dragnea. El e mereu prezent pe ecranele televizoarelor, intrând chiar şi în dialogurile dintre mine şi băiatul meu, altfel, om în toată firea. Într-una din zile întrebându-l pe acesta, „Ce faci, te uiţi la vreun meci?”… am primit drept răspuns… „Nu, prefer să trec pe Dragnea”… Ceea ce e puţin trist cu dl. Liviu şi cu încă vreo 300 de inşi ca el, care sunt la conducerea ţării de aproape 30 de ani, e faptul că din nou, ca prin 1990-1991, se pun întrebări fundamentale, neliniştitoare… „Avem o ţară, ce facem cu ea?”… în latină… „România, Quo Vadis?”… sau „Cine conduce România?”… Repet, după 30 de ani, din nou cu astfel de interogaţii? Păi, dacă Dragnea şi prietenii săi, asociaţi în partide ce consumă mai toate literele alfabetului, nu ştiu nici acuma cum să rotească volanul „Buceagăi”, numită, din păcate România, atunci să-i întrebe pe cei de la Moscova sau Budapesta, căci de acolo precis vor primi un răspuns…

LĂSAȚI UN MESAJ