Ca orice călătorie ce are o mare doză de imaginar împletită în realitatea tangibilă de zi cu zi și periplul nostru de pe valea inferioară a Nerei poate sări înainte și înpoi cu ușurința voinicului din poveste. Acela se potcovea cu ocale de fier pentru a avea mersul mai ușor. Când imaginația drumețului bate drumurile hai-hui locurile de văzut par mai interesante.
Bazișul de care ne vom apropia azi are multe taine ce ar trebui deslușite. Și în episodul trecut când am vorbit despre șiragul de mănăstiri sîrbești din apropierea Dunării am vorbit în trecere despre acest sat misterios.
Cine asculta pe vremuri, cu oarecare atenție, programul național al radioului românesc putea să audă la emisiunea „Cotele apelor Dunării” câți centimetri scade sau urcă apa în diverse localități de pe malul fluviului. Cu siguranță că pentru navigatori și hidrologi acele date prezentau ceva important de cunoscut. Dar altfel omul simplu ce vedea Dunărea o dată pe an când trecea podul de la Cernavodă spre concediul de la mare habar nu avea despre acele cote.
Zi de zi în mai multe limbi europene era pomenit numele de „Baziaș”. Dar ce era cu acest important oraș dunărean (cum își închipuiau profanii)? Mare ar fi fost mirarea lor dacă ar fi văzut că în anii de dictatură proletară locul era de fapt de mărimea unui cătun fără locuitori plin de ruine ce abia se mai distingeau din bălării. Iar celebrul port fluvial strălucea doar în legendele locuitorilor în vârstă. În realitate nu se mai distingea nimic. Nici pomeneală de vapoare venite de dincolo de zare sau corabii de pirați. Nici măcar bărcile pescarilor nu mai aveau îngăduința de a ieși pe apă. Chiar meseria de pescar dispăruse din pricina frontierei de la doi pași.
Baziașul era cea mai potrivită exemplificare a diferenței dintre realitate și imaginar. Pentru vaporeni locul este marcat pe hărți cu o cifră. Dar în afară de ei cine are cunoștință că satul se află la kilometrul 1072. Deși apele fluviului se mai măsoară și în mile. Dar asta este altă poveste.
Dacă este să ne raportăm la geografia oficială aflăm că satul cvasi inexistent este componentă a comunei Socol (Socolovăț) la doi pași, de fapt trei kilometri, de vărsarea Nerei în fluviu. Mai este cunoscut și cu numele scris în alte feluri dar pronunțat la fel, ce spun același lucru ( Báziás Baziasch, Базjаш, Bazjaš).
Acum este un moment de revigorare a mănăstirii ce a fost distrusă și părăsită de nenumărate ori asemenea celor din apropiere: Zlatița și Cusici de care am mai vorbit.
Mănăstirea ortodoxă sârbă Baziaș cu hramul Înălțării Domnului, se presupune că a fost ridicată în anul 1225 după cum spune legenda locală că ar fi fost ctitorită de însuşi Sfântul Sava Nemanjić, primul arhiepiscop al sârbilor, care s-ar fi oprit acolo din cauza unei furtuni dezlănţuite în Defileul Dunării de vântul Coşava.
Ierarhul a fost impresionat de vântul ce a zgâlțâit serios corabia și a strigat vântului: „Baș Ziaș” adică „chiar vâjâi ( tare)!” Poate de aici și numele viitoarei mănăstiri.
Începuturile au fost modeste. După cum a rezultat în urma cercetării la fața locului istoricii susțin că inițial sfântul lăcaș a fost incropit din nuiele împletite şi bârne de lemn. Biserica a fost distrusă de mai multe ori de-a lungul timpului (răzmerițe, incendii întâmplătoare sau puse de dușmani, conflicte militare etc.), însă de fiecare dată a fost refăcută tot mai trainică.
Distrusă de mai multe ori dar de fiecare dată reconstruită de credincioși, a funcționat și în timpul stăpânirii turcești dar a fost abandonată în timpurile creștinilor. În 1775 și-a pierdut autonomia, și a devenit o filială a mănăstirii Zlatița, iar călugării au fost mutați la Zlatița. Aici a rămas un singur viețuitor. În 1848 după ce mănăstirea Zlatița a fost incendiată, călugării s-au mutat la Baziaș și au stat până în anul 1860. În 1855 mănăstirea a fost renovată, în 1860 a fost pictată și a funcționat aici și o școală mănăstirească. Situația mănăstirii s-a înrăutățit în timpul primului război mondial. În 1955, moare și ultimul călugăr și se stinge și viața monahală în mănăstirea Baziaș.
În anul 1860 a fost pictată în interior de zugravii Živko Petrović, Dimitrije Petrović şi Moritz Brayer. Se pare că erau artiști pricepuți ce au lăsat în urmă o treabă de mare rafinament. Alte lucrări de reparaţie s-au desfăşurat în anii 1868-1872 după despărțirea dintre bisericile sârbești și românești.
Nici războaiele moderne din secolul al XX-lea nu au ocolit Baziașul. În cele două războaie mondiale, mănăstirea Baziaş a fost de asemenea victimă a încrâncenării dintre armate. În timpul primului război mondial biserica mănăstirii şi clădirea şcolii au fost ţinta navelor germane aflate pe Dunăre.
Iar în timpul celui de al doilea război, între 28 august şi 6 septembrie 1944, după ieșirea României din alianța cu Reich-ul, Baziaşul a fost atacat de nouă ori de artileria vaselor de război germane ce încă controlau bazinul Dunării în acea zonă. În ziua de 6 septembrie în cursul rezistenţei opuse de forţele române au pierit şeful vămii împreună cu şase soldaţi de infanterie şi un sergent elev.
Pontonierul Svetozar Ivanovici în scrisoarea sa către directorul oficiilor vamale a relatat aceste evenimente, el însuşi fiind rănit în bombardament.
În perioada interbelică biserica, trecută între timp sub administrația românească, a fost din nou restaurată, printre generoșii ce au ajutat numărându-se Patriarhia Serbiei, câteva persoane anonime şi Uzinele și Domeniile Reşiţa, societatea reşiţeană donând tabla necesară acoperirii bisericii.
Dar perioada totalitară nu avea să fie deloc potrivită pentru o viață monastică, mai cu seamă a unei etnii ce nu era deloc bine văzută de politicienii de la București. Dacă tot este numit liderul jugoslav Iosip Tito ca fiind călău și dușman al socialismului sovietic păi atunci nici sârbii din România nu puteau scăpa fără represiuni.
Vreme de câteva zeci de ani după al doilea război mondial aşezământul monastic de la Baziaş este abandonat.
Abia după anul 1980 au loc noi lucrări de restaurare, care includ refacerea zidului ce împrezmuiește mănăstirea, refacerea interiorului bisericii şi înlocuirea acoperişului. Încheierea lucrărilor de renovare a fost urmată de reluarea slujbelor religioase.
În perioada actuală de după schimbarea de regim de după 1990, mănăstirea este declarată așa cum merită, ca monument istoric.
Este unul dintre monumentele din perioada medievală de excepţie reprezentativă pentru arhitectura ecleziastică din Banat. Este închinată sărbătorii Schimbării la Faţă. Serviciul religios se ţine mai cu seamă cu ocazia prăznuirii hramului (Preobraženje pe sârbește), când la Baziaş se adună mii de credincioşi de pe ambele maluri ale Dunării.
Tot cu acest prilej s-a încetățenit obiceiul ca scriitorimea de limbă sârbă să se adune din toate colțurile lumii locuite de conaționalii lor pentru a decerna premiile literare ce scot în evidență cele mai interesante creații literare fie originale fie tălmăciri din și în limba sârbă.
Este cel mai important moment cultural al diasporei literare ce aduc astfel un omagiu sfântului cărturar ce a pus bazele bisericii autocefale sârbe dar și a literaturii clasice. Pe bună dreptate Sfântul Sava este considerat un părinte al nației sale ce a dat și un set de legi dar și o Constituție cu opt sute de ani în urmă.
La fel ca în troate localitățile din împrejurimi, fie ele cât de sărmane, a existat în toate timpurile un crescut interes pentru slova scrisă. Chiar și familiile nevoiașe încurajau pe cei mici să învețe carte măcar cât să poată scrie și socoti.
Și în Baziaș a existat învățământ organizat. La începuturi școala era o treaba a bisericii. Dar destul de repede a apărut șă o școală laică de stat.
Prima şcoală în localitatea Baziaş a fost cea din curtea bisericii. Călugării obștei monahale și-au luat onoranta misiune de a fi și învățători ai copiilor sătenilor. Această formă de învățământ este consemnat în documentele epocilor trecute. Astfel, într-o dare de seamă către superiori un trimis de la oraș arată că de la mijlocul secolului XIX în Baziaş a funcţionat o şcoală la mănăstire iar ca învăţători sunt numiţi egumenul David Arsenovici şi ieromonahul Arsenie Moga.
În anul 1862, s-a înfiinţat şcoala comunală sușținută de comunitate. Primul învăţător care a predat la această şcoală a fost Wenzel Heitmanek. Acesta era, cel mai probabil de loc din satele cehești ce se înșiruie în avalul fluviului. Clasele a fost frecventată de un număr de aproape 30 de elevi.
În anul 1874, şcoala din Baziaş devine şcoala de stat. Din 1862 şi până în 1884 şcoala a funcţionat cu limba de predare germană, iar după acel an şi până în anul 1918, în limba maghiară.
În urma convenţiei privind sprijinul reciproc al învățământului de cele două părți ale frontierei ce a avut-o regatul român cu autoritățile iugoslave şi ca urmare a prevederilor acesteia, în anul şcolar 1935/1936, aşa cum arată învăţătorul Nastasie Cimpoieru, în Baziaş urmează să funcţioneze un învăţător sârb, fiindcă toţi copiii sunt de naţionalitate etnică sârbă, cu câteva excepţii.
Clădirea şcolii care se vede şi astăzi a fost ridicată în anul 1890, pe timpul învăţătorului Mihai Pop. Şcoala românească a funcţionat până în anul 1921 când, din lipsă de elevi, se desfiinţează, reluându-şi activitatea în 1927.
Pentru misia lor de iluminarea minților celor mici merită pomeniți dascălii ce au trudit în acest colț de lume.
Dintre învăţătorii care au predat la şcoala din Baziaş trebuie amintiți: egumenul David Arsenievici, Arsenie Moga (până în 1861), Wenczel Heitmanek (1862), Ion Petcu (1873-1879), Iosif Polak (1879), Gheorghe Struhar (1882-1883), Alexandru Strâmbei (1884), Mihai Pop (1890), Carol Csatary (1890-1893), Ștefan Tomescu (1893-1900), Nicolae Jung (1900-1907), Francisc Simion (1907-1914), Mihai Rădoi Lugojanu (1927), Vasile Coiculescu (1928-1930), Ion Duţescu, Nastasie Cimpoieru (1935), Dumitru Popescu (1940). După 1945 au mai funcţionat Milivoi Kacik, Mihail Ieremici, Borivoi Moldovan, Petru Perţ.
Datorită numărului foarte mic de elevi, şcoala din Baziaş a fost desfiinţată în anul 1973. Ultimul învăţător care a funcţionat la această şcoală a fost Petru Perţ. Din acel moment nici locuitori nu prea mai erau în portul devenit cătun fantomă.
Când călătorul nostru neobosit va mai avea răgaz să-și tragă sufletul pe malurile Danubiului va mai cerceta și câte ceva din istoria căilor ferate din regiune și poate și despre navigația pe apele nervoase ale Clisurii ce începe de aici.
