Una in cele mai puțin cunoscute așezări românești din Voivoina de care dă în calea sa călătorul bănățean pornit să cunoască cotloanele provinciei este satul Sărcia. Prea puțină lume a auzit de acest loc mirific încărcat de o lungă tradiție istorică. Dacă cei din Timiș ori Caraș-Severin pot fi iertați pentru neștiința lor deși se află la doar 18 kilometri de frontieră, nici măcar cei din țara vecină nu știu mare lucru despre istoria și vechimea localității.
Sărcia, Sărăcea (Sutjeska, Szárcsatelek, Deutsch-Sartscha) este o localitate în Districtul Banatul Central, Voivodina, Serbia. Ceva mai cunoscut este centrul de comună Seceani (Sečanj) pentru cei ce folosesc drumul regional Beciherecul Mare-Vârșeț. Sărcia actuală se află la cca. 25 km. depărtare de Becihereul Mare, cel mai apropiat oraș, atât pe pe șosea cât și pe și calea ferată.
Sărcia se află consemnată în celebra Harta Iosefină a Banatului, 1769-72 dar pusta dintre ape este locuită aproape continuu de cel puțin două milenii sau chiar mai demult. Sărcia nu are o dată cunoscută pentru întemeiere, dar s-au găsit urme din epoca romană a în toate părțile acestea.
Pe aceste pământuri, omul a pășit în urmă cu 10.000 de ani când, prin acele păduri și băltoace încă mai circulau mamuții. Felix Milleker spune în „Cronicile comunelor dunărene” că, odată cu săparea Canalului Morăvița, în apropiere de Mărghita, între anii 1878-1901 s-a aflat rămășițele unui schelet de mamut care acum se păstrează în apropiere, la Muzeul din Vârșeț.
Prima atestare documentară din anul 1333 pomenește numele de Zoruca care aparținea comitatului Timiș. În 1338 purta numele de Szarchatelek, adică cătunul Sărcia. Primul loc era lîngă satul Șurian, pe un dâmb sau o terasă cu teren stepos, puțin mai ridicat, la locul numit Șâbova, la vreo 25 km mai în susul apei față de de locul actual al așezării, pe malul stâng al Timișului. Acel loc mai păstrează numele ce Sărcia Veche.
Pe 27 iulie 1552 turcii trec Dunărea și cuceresc Timișoara și toată regiunea. Multe localități dispar sau le scade drastic populația. O seamă de țărani pleacă în bejenie. Prea puțini rămân pe loc. În acele vremuri tulburi sunt aduse câteva familii de români de dincolo de Mureș de pe partea nordică. În anul 1716, când armata turcească a fost zdrobită și turcii alungați peste Dunăre de către prințul Eugen de Savoya, situația se schimbă puțin. Se reface Patriarhia de Peci (Pečka Patrijaršija) iar popoarele ortooxe obțin dreptul de a-și clădi biserici și înființa episcopii.
Satul este așezat pe vârful care se îngustează în partea de sud ce duce spre Timiș. Astfel de poziție are două avantaje. Prima este aceea că asigură bune posibilități de cultivare a pământuluI agricol și apoi continuarea dâmbului și întinderea terasei spre râu este iar un avantaj. Terasa îngustată astăzi este mai puțin folosită. În teacut, în partea de sud a satului, a existat peste Timiș un pod apoi un pod umblător (cumpă/bac) care a dus spre Neuzin. Acum, în zilele noastre, acest drum nu mai este folosit.
Aici se amintesc și două colonizări, una în perioada otomană iar apoi în cea habsburgică (în 1552 și 1767) de români ardeleni de pe Valea Mureșului, așa că românii sărcienți sunt de origină bănățeano – ardelenească.
În anul 1717, colonia nou-formată, Szarcsa sau Sărcia a avut 12 case ca, în anul 1727, să se micșoreze la numai 9 case. Din anul 1716, această comunitate a aparținut districtului Becicherechul Mare. În anul 1767, aici se colonizează 50 de familii de români din Ardeal, valea Mureșului, astfel că străbunicii sărcienilor, în mare parte sunt ardeleni ce se alătură celor de bănățeni. În anul 1773, localitatea are deja 73 de case. Szarcsa sau Sărcia, ca și multe alte colonii nou înființate, în anul 1779, aparține plasei nou formate a Districtului Torontal. Districtul Torontal a avut sediul la Becicherechiul Mare și i-au mai aparținut așezările Covin, Kikinda și Biserica Albă cu împrejurimile.
Matija Šalić, în anul 1781, cumpără de la Imperiul Habzburgic, această comună dar cum nu poate face față obligațiilor impuse de administrație este nevoit să o restitue. În anul 1786, aceeași Cameră, dă ordin pentru transferul localității pe locul Mălăiște unde se află și astăzi. Populația a fost mereu în creștere. În anul 1832, Săria a avut 1222 de locuitori dintre care 1162 ortodocși, 148 catolici, 4 evangheliști și 8 reformați. Numătul s-a ridicat la 87 de gospodării și tot atâtea case. Din anul 1848 aparține plasei Modoș. În 1854 au fost înregistrați 1390 de locuitori iar hotarul comunal a avut în posesie 1009 jugăre de pământ pe când cel privat 1088 de jugăre. Numărul locuitorilor, de acum, variază. După recensământul din 1921 sunt 1350 de suflete dintre care: 3 sârbi, 1312 români, 23 germani și 12 maghiari. Din anul 1919 Sărcia, din nou aparține Districtului Torontal.
Sărcia actuală se află la cca. 25 km. depărtare de Becihereul Mare, cel mai apropiat oraș, atât pe pe șosea cât și pe și calea ferată.
Împărăteasa Maria Terezia era interesată de exploatarea noii provincii și este conștientă de necesitățile locurilor. Se începe săparea Marele Canal Terezian (acum Dunăre-Tisa-Dunăre). Tot în această perioadă se îndreaptă și albia râului Timiș, apele fiind îndreptate prin el spre Panciova și Dunăre. Prin desecarea lacurilor și a băltoacelor, se obține pământ arabil care este împarțit populației de diferite naționalități ca să-i lege de pământ și agricultură. Așa formează Granița militară care s-a întins de-a lungul Dunării. Oamenii colonizați au devenit astfel și soldați având datoria să lupte împotriva năvălirilor turcești. Nici sub domnia Împărătesei Maria Tereiza, dar nici sub cea a urmașilor săi, viața nu a fost ușoară. Sub domnia lor, pe lângă popoarele amintite, au fost aduși coloniști germani. În anul 1796 în Șupleia vin șvabii, în Boka și Neuzin au venit croați iar în anul 1801, sârbii din Seceani au trecut în alt loc din apropiere ca în 1802 în Seceani să vină nemți. În Sărcia română, nemții se colonizează în 1801.
În anul 1803 lângă români au fost colonizați germani, așa că existau două Sărcii, două sate aparte, dar de fapt arătau ca unul singur. Așa e și azi. Sărcia locuită de români se numea Sărcia Română, iar cea locuită de germani, Sărcia Germană. Sărcia Română a mai avut și numele de Sărcia Nouă (din 1924), iar Sărcia Germană a rămas doar Sărcia.
Spre sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial germanii au fost forțați să plece, iar după terminarea războiului în locul lor au fost colonizați sârbi, așa că din anul 1947 cele două Sărcii se unifică și satul primește numele de Sutiesca (numită după bătălia de la Sutjeska din Bosnia intre partizanii Iugoslavi și forțele naziste ale Germaniei), cu toate că românii îi spun și acum Sărcia. Căci, Sărcia sună cu totul românește, așa cum spune și Ernő Marok maghiar din Sărcia, într-o lucrare despre acest sat.
Merită câteva cuvinte acest fiu al satului. Ernő Marok a fost parlamentar al Austro-Ungariei și mai apoi al Iugoslaviei și este cunoscut pentru o seamă de cărți semnate de dânsul. Dar cea mai de seamă lucrare a sa este din domeniul ingineriei practice.
În anul 1889 a fost construită pe o proprietate a sa o moară cu aburi de măcinat grâul. Cum, în permanență acolo se găsea apă caldă, în încăperile morii au fost construite două cabine cu dușuri moderne. Una a servit pentru necesitățile proprietarului Ernő Marok, și familiei iar cealaltă muncitorilor morii. Cabinele acestea au funcționat până aproape de anii 60 ai secolului trecut.
A fost inițiatorul construcției centralei electrice pe care a ridicat-o în 1911 (prima centrală electrică sătească din Banat) astfel încât Sărcia a beneficiat de curent electric încă din anii 1910-1911. El a fost produs tot la moară. Prima dată a fost electrificată gara feroviară apoi unele case din Sărcia Germană ca să ajungă, după un timp, și în partea românească a satului. Străzile nu au fost luminate de la început. Mai târziu, curentul electric a fost produs și de un agregat imens, montat într-o casă vis-a-vis de școala germană, ce funcționa de la ora 7 și până la ora 10 seara și de la 5 la 7 dimineața. Pe parcursul anilor s-a electrificat satul întreg. Trebuie amintit că în acea perioadă încă multe alte orașe mai mari și mai dezvoltate nu beneficiau de o centrală proprie de curent.
Satul cuprinde cca. 184 ha de intravilan, hotarul are cca. 4.900 ha, iar altitudinea este de 78–83 m.
În anul 1869 în cele două Sărcii au fost documentați 2838 locuitori, dintre care 1606 români, iar restul germanii (și alții). În 1948 au fost în total 2667 locuitori, dintre care 1404 sârbi, 1092 români (și alții), în 1991 au fost 1979 dintre care 1115 sârbi, 672 români ( și alții), iar în 2002 au fost în total 1776 locuitori, dintre care 1046 sârbi, iar români doar 491 (ceva maghiari și alți).
În ceea ce privește forma satului, a străzilor pe cum și locul caselor, deși satul a fost mixt, deosebiri aproape că nu au existat. Localitatea este construită pe principiul construcției satelor din secolele 18 și 19 din care cauză forma este neregulată având aspect de grilaj sau gratii. Diferența între partea de sud, cea românească și cea de nord, cea germană, este doar aceea că la sud, în partea românească, străzile sunt mai largi și distanța între case mai mică pe când la nord este invers. Străzile în sud s-au format pe porțiunea de vârf de pământ care s-a strâmtat, pe când la nord fiind mai mult spațiu, curțile și grădinile sunt mai largi. Strada principală a satului românesc s-a înfipt adânc în creasta terasei încât a primit o formă dreaptă și o lungime mai mare.
Satul din zilele noastre are toate străzile asfaltate, trotuarele din beton, dispesar medical (cu medic, dentist, farmacie), poștă (cu centrală telefonică digitală), moară, pescărie, mai multe prăvălii, școală cu opt clase (în limba română doar patru clase), activitate culturală bogată, dar și mari succese ale fotbaliștilor, etc. A mai existat în sat o cărămidărie și o cunoscută fabrică de pluguri (Krischman).
Ca mai toate satele românești din Banat și în Sărcia a prins viață cu mult timp în urmă o intensă activitate culturală. Românii sărcienți nu s-au lăsat mai prejos decât cei din alte sate (poate mai mari ori mai avute) și au avut o intensă mișcare corală încă de la sfârșitul secolului XIX, activitate teatrală de prin 1920, din 1929 fanfară, în 1997 cor mixt, recitatori buni, dansatori, instrumenitiști și soliști vocali. În sat există o societate cultural-artistică, o filială a Comunități Românilor din Serbia, în cadrul căreia a apărut (din 1995 până în 2002) o publicație a românilor de aici, numită Sărcia. Încă în anii 20 ai secolului trecut la Sărcia s-au putut viziona și filme axistând aparatura necesară.
Actuala clădire a școlii este ridicată, cel mai probabil, în anul 1928. La acea vreme fiind școală confesională. Împreună cu biserica au avut în posesie două case, una lângă biserică, cu o locuință pentru preot și o sală de clasă și cealaltă la colțul străzii (intersecția străzillor Borisa Kidriča și INA) la fel cu o sală de clasă și o locuință. Aci, până prin anii cincizeci ai secolului trecut, a stat preotul Gherasim Andru. Mai apoi în 1978 să se mai adauge câteva încăperi. Din 1957 școala românească și cea sârbească se unifică.
A fost temeinic durată din moment ce clădirea dăinuie și acum. Germanii au avut biserica lor din 1818 pînâ în 1958, cînd a fost lovită de un fulger, iar apoi demolată. În momentul de față și sârbii au o biserică (încă neterminată).
În anul 1794, și-au construit o bisericuță din lemn și pământ bătut, acoperită cu stuf și cu un singur clopot, așezat pe un eșafodaj din lemn în fața ei. A fost sfințită doi ai mai târziu.
A fost temeinic durată din moment ce clădirea a dăinuit aproape o sută de ani și enoriștii sărcieni, și-au oficiat slujbele religioase aci. Bisericuța de lemn și două străzi ale satului, în vara anului 1894, au fost mistuite de flăcările unui incendiu groaznic.
Pe locul bisericii vechi, în anul 1896 construiesc un nou lăcașe sfânt mai mare și mai frumoasă și bineînțeles din material rezistent. Sfințirea a fost săvârșită de către episcopul Ioan Mețianu în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Hramul biserii este Sfântul Mare Muceni Dimitrie.
Cum biserica este mult prea frumoasă merită să mai poposim pe aceste meleaguri și înt-un alt episod al povestirilor noastre. Oamenii de seamă și faptele lor merită să fie istorisite spre cinste acestui sat deloc sărac în ciuda numelui.
