Kerry Kennedy — fiica lui Robert Kennedy și președinta Fundației Robert F. Kennedy Human Rights — anunță că în ziua de 6 decembrie prințul Harry și consoarta vor fi distinși cu Robert Kennedy Ripple Award. Justificarea? Cei doi ar fi dovedit un imens curaj moral atrăgând atenția casei regale britanice că nu poate continua cu practicarea „rasismului structural”. Mai aflăm de la Kerry Kennedy că, prin gestul lor, prințul și ducesa și-ar fi asumat riscuri eroice.

Vorbe mari și alături cu drumul. Dacă, mutându-se de la Londra la Montecito, Harry și consoarta ar fi renunțat la titluri, drepturi materiale etc., motivele rupturii lor cu monarhia ar fi fost credibile și demne de respect, dar ținând cu dinții de titluri regale pentru ei și copiii lor, de beneficii de tot felul, jocul ipocrit al celor doi laureați este mult prea vizibil. Să lupți împotriva „rasismului structural” al casei regale britanice la o cafeluță televizată cu pretutindenara miliardară Oprah Winfrey, și ea o „victimă” a rasismului, e un eroism de tip hollywoodian. Să câștigi zeci, dacă cu sute de milioane de dolari, înjurând familia care ți-a făcut o nuntă de peste 40 de milioane de dolari, iată o „profesiune” demnă de cei doi „eroi”. Nimic mai la modă și mai profitabil astăzi decât să joci murdara carte rasială.

Pe vremea când nu realiza că este un „prizonier” („I was trapped, but I didn’t know I was trapped.”) și nici pe „salvatoarea” Meghan nu o întâlnise, Harry era fericit fără să știe. Acum, „eliberat” de ducesa Meghan, fostul „sclav” e mai mereu încruntat. L-am văzut la Jubileul de Diamant al reginei (2012), ascultându-l pe Sir Tom Jones, fluturând fericit steagul britanic și fără să-i treacă prin cap ce ar putea însemna în viața lui: „I could see, that girl was no good for me/But I was lost like a slave that no man could free…”

Acceptând premiul, care vine cu justificarea menționată, cei doi fac ultima mutare pe tabla de șah — Șah la rege! Mutarea îl pune pe Charles al III-lea într-o situație foarte dificilă. Ignoră mutarea și lasă acuzația de „rasism structural” să plutească asupra casei regale sau răspunde, tăind toate relațiile instituționale cu cei doi „eroi”, și riscă să devină ținta unor atacuri din multiple direcții?

Simpatizanți ai casei regale britanice îi sugerează regelui să retragă titlurile de prinț și ducesă celor două pușlamale, numai că suveranul nu are pârghiile necesare pentru demersul respectiv. Declanșarea unei asemenea hotărâri ar angrena nu doar casa regală, ci și alte entități ale statului, o bătaie de cap care nu pare să-l fascineze pe rege. Arivista Markle joacă în forță, știind că în acest moment forțele combinate ale industriei de divertisment și ale mișcărilor de stânga pot zgudui bine mai mult decât fațada monarhiei britanice. Greu de anticipat cum va ieși regele din șahul pe care i l-au dat „ducesa” și „căluțul” ei.

Există și o ironie legată de decizia doamnei Kerry Kennedy. Istoria clanului Kennedy a cunoscut și episoade care-l leagă de practicarea rasismului. Iată două dintre ele.

În 1938, Joseph P. Kennedy, tatăl fraților John și Robert, a fost numit ambasador la Londra. S-a manifestat ca un mare admirator al lui Hitler și al politicii rasiale naziste. L-ar fi dorit pe Hitler chiar mai agresiv cu evreii. Într-o întâlnire (neautorizată de Casa Albă) cu ambasadorul Germaniei naziste la Londra, Herbert von Dirksen, i s-a văitat acestui că președintele Roosevelt este victimă a influenței evreilor. Considera că, spre binele celor mulți, erau necesare măsuri mai dure împotriva celor mai puțini — evreii. Îi declara unui reporter britanic că „Politica Partidului Democrat american este un produs evreiesc”. A recomandat permanent Casei Albe o alianță cu Adolf Hitler. Nu a crezut în realegerea lui Roosevelt. S-a înșelat. S-a retras în Florida, a murit înăcrit de „bigotism rasial și religios”.

În 1960, Frank Sinatra, Dean Martin și Sammy Davis Jr. au sprijinit campania electorală a candidatului John F. Kennedy pentru Casa Albă. Ajuns președinte, JFK l-a numit ministru al Justiției pe fratele său Robert. Sinatra și Martin au fost invitați, în ianuarie 1961, la Inaugurarea mandatului lui JFK. Davis, nu. Motivul? Cu un an înainte, Davis se căsătorise cu actrița suedeză May Britt, ba se și convertise la iudaism — „I’m the only Black, Puerto Rican, one-eyed, Jewish entertainer in the world”. Frații Kennedy s-au gândit că prezența la Inaugurare a unui cuplu interrasial i-ar putea supăra pe americanii sudiști. Vezi bine, în timpul campaniei, nu se gândiseră la acest „pericol”. Spre onoarea lui, Dean Martin a considerat gestul fraților Kennedy inacceptabil și a refuzat invitația la Inaugurare.

Cât privește mărturisirea ducesei de Montecito că, disperată de rasismul a cărui victimă a fost în familia regală britanică, plănuia să se sinucidă la Londra, e o gogoașă hollywoodiană pe care doar un prostănac cu adevărat instabil mental, ca Harry, a putut-o înghiți. Poate că disperarea actriței de mâna a treia a fost că nu a putut determina cumva transformarea rapidă a unei monarhii constituționale într-o monarhie woke, chiar și după ce Harry a țipat: „What Meghan wants, Meghan gets!”. Asta e, sunt și visuri care nu se împlinesc și unele dintre ele se transformă în coșmaruri pentru „visători”.

Premiul acordat de Kerry Kennedy „eroilor” Harry & Meghan este la fel de justificat cum ar fi fost unul acordat lui JFK pentru fidelitate conjugală.