La 6 aprilie 1749, Constantin Mavrocordat a abolit șerbia în Moldova, prin redefinirea statutului vecinilor, care nu mai sunt considerați robi, ci țărani fără pământ. Anterior, la 5 august 1746, se instituise aceeași reformă în Muntenia, desființând rumânia.

Domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a fost cel care a desfiinţat rumânia în Ţara Românească (1746) şi vecinicia în Moldova (1749).
Astfel, din punct de vedere juridic, rumânii au devenit clăcaşi, spune Georgeta Smeu, în Dicţionar de Istoria Românilor.
Rumânia corespundea iobăgiei din Transilvania şi veciniciei din Moldova.
Termenul de iobag se pare că provine din ebraică şi desemna iniţial pe credinciosul care datora clerului anumite servicii.
În documentele vechi de limbă latină se întâlnește forma iobago (plural iobagiones), iar în documentele maghiare este folosit cuvântul jobbagy.

Rumânia a fost o treaptă socială în Ţara Românească din care făceau parte ţăranii dependenţi faţă de domnie şi faţă de un stăpân feudal, fie că era laic sau ecleziastic.
Termenul de rumân cu sensul de ţăran dependent apare pentru prima dată într-un document din 4 iulie 1572, se mai spune în Dicţionar de Istoria Românilor.
În secolul al XVII-lea, termenul este tot mai des utilizat și dovedeşte generalizarea categoriei sociale, rumânul neavând nici pământ și nici obligaţii.

În 1595, Mihai Viteazul desfiinţează „dreptul de strămutare” al rumânilor, fiind obligaţi să rămână pe moşia pe care erau.
Puteau scăpa de starea de dependenţă prin fuga de pe moşie, prin eliberare, prin răscumpărare sau prin iertarea căpătată de la stăpân, fără despăgubire.
Îndatoririle rumânilor constau în renta feudală, care putea fi de trei tipuri: dijma, datul şi claca.
Dijma sau găleata consta în darea de grâu, orz, fân.
Datul consta într-o dare plătită stăpânului şi domniei pentru vite, stupi, păşunat.
Claca consta în munca prestată în beneficiul stăpânului de moşie un număr de zile pe an, se mai spune în Dicţionar de Istoria Românilor.