13 C
Timișoara
joi 25 aprilie 2024

România și firava solidaritate europeană

Zilele trecute s-au consumat câteva runde de negocieri între țările Uniunii Europene, în legătură cu exercițiul bugetar al acestui bloc multistatal, ce urmează să se desfășoare în perioada cuprinsă între 2021 și 2027. Discuțiile nu au fost tocmai cordiale și s-au purtat într-un climat pe care — eu, cel puțin — l-am perceput ca fiind caracterizant pentru nivelul foarte scăzut de solidaritate la care s-a ajuns astăzi între țările din vestul și estul Europei, respectiv între cele din nordul și sudul Bătrânului Continent. Senzația lăsată de aceste negocieri a fost aceea că astăzi, mai mult decât oricând altădată, în Uniunea Europeană s-au format o multitudine de poli de interese. Germania, care s-a poziționat în fruntea țărilor foarte dezvoltate ale Uniunii, se străduiește să mențină unitatea acestui Bloc politic supra-statal, încercând să concilieze între vechii săi aliați și parteneri economici (precum Olanda, Suedia, Danemarca sau Austria — „austerele Europei”) și unele dintre statele Noii Europe, pe care Berlinul nu le dorește pierdute influenței sale. Așa se explică de ce țări cărora Apusul Europei le reproșează de mai multă vreme faptul că nu cultivă cu destul de multă convingere statul de drept au primit importante sume de bani prin viitorul buget european. În această categorie intră, fără îndoială, țări precum Ungaria, dar și Polonia, despre care, în ultimii ani, am tot auzit că s-au îndepărtat de valorile politice ale Uniunii, astfel că, în privința lor, s-ar fi impus activarea art. 7 din Tratatul Uniunii Europene. Acest text stabilește, în esență, măsuri ce pot fi luate de către instituțiile europene (Parlamentul, Comisia și Consiliul) la adresa statelor membre, care, prin deciziile lor politice sau administrative, încalcă valorile consacrate de art. 2 din același Tratat mai sus menționat, valori între care se regăsesc, printre altele, libertatea, securitatea și justiția, de care trebuie să se bucure toți cetățenii europeni. În pofida reproșurilor care au fost aduse celor două state din fostul bloc comunist, atât Polonia, cât și Ungaria au plecat de la negocierile pe marginea viitorului buget european cu tolba burdușită. Sigur, mi se va răspunde că Polonia are o populație consistent mai numeroasă decât România, iar Ungaria a avut probabil negociatori mai buni. României i s-a alocat (doar) suma de 80 de miliarde de euro, pentru proiecte gândite în țară, dar care nu s-ar putea concretiza decât cu concursul unor finanțări livrate de Blocul Unional.

Imediat ce suma de mai sus a fost anunțată, Președintele României s-a grăbit să declare că aceasta va fi folosită „pentru a reface infrastructura României, pentru a construi spitale, școli, pentru a moderniza marile sisteme publice”. Totodată, același Președinte a adăugat că „o parte semnificativă din acești bani vor fi folosiți pentru relansare, pentru revigorare economică”. Sigur că cele 80 de miliarde de euro nu reprezintă o sumă mică, ba dimpotrivă. Problema greu de depășit de România a fost, este și, probabil, va continua să fie aceea a capacității de a atrage această consistentă sumă. Căci — repet — alocația bugetară atribuită României nu reprezintă un cadou pe care Uniunea Europeană să-l atribuie, oricum și necondiționat, țării noastre. Or, istoria recentă a fondurilor europene atrase de România nu ne furnizează prea multe motive de optimism. Să nu uităm, totuși, un lucru: România se confruntă cu o recrudescență a numărului de infectați cu noul coronavirus, iar această situație poate oricând constrânge autoritățile de la București să introducă noi și noi măsuri de restrângere a unor drepturi și libertăți, inclusiv a acelora care implică desfășurarea, în condiții cât de cât rezonabile, a unor activități economice. Iar această situație vine după ce, timp de circa două luni, între 15 martie și 15 mai, țara noastră a trecut printr-o stare de urgență în timpul căreia o pondere însemnată din economia națională pur și simplu s-a oprit. Pierderile deja înregistrate, precum și cele care sunt în curs de a se produce sunt foarte mari pentru economia oricum foarte fragilă a acestei țări. Contextul dinamicii economice a acestei țări nu este unul foarte propice unei dezvoltări durabile și cu efecte pe termen lung în buzunarele compatrioților mei. Mai toate marile capacități de producție de pe teritoriul României se găsesc în proprietatea unor corporații cu capital străin. Angajabilitatea depinde de acest capital. Experiența crizei sanitare ne-a dovedit că, în orice moment, acest capital străin poate părăsi România și poate renunța la numeroșii săi angajați, lăsând în urma lui un șomaj pe care Guvernului de la București îi va fi foarte greu să-l gestioneze din punct de vedere social și economic. Cele 80 de miliarde de euro — atât de greu accesibile României! — nu pot ajunge în țară decât numai dacă autoritățile române vor înțelege că, la nivelul Uniunii Europene, solidaritatea a devenit o „marfă” rară și, prin urmare, foarte scumpă. Astfel stând lucrurile, singura cale pe care autoritățile politice și administrative de la București o pot urma este aceea a determinării, a implicării eficiente în economia națională, pe calea identificării, conceperii și implementării unor mari și foarte mari proiecte de infrastructură și de edificare a unor întreprinderi publice, capabile să confere României independența economică de care aceasta are foarte multă nevoie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Candidatura domnului Dominic Samuel Fritz la următoarele alegeri locale este una legală

Am scris acest text și pentru că, în spațiul public, au apărut tot felul de opinii (în unele dintre ele sunt citat trunchiat), care...

„Muții” vor decide soarta alegerilor în Timișoara și Timiș

Cei care tac de mai bine de un deceniu sunt oamenii care au refuzat să mai meargă la vot în tot acest timp. Sunt...

Citește și :