Îi vezi peste tot exact atunci când nu te aștepți.
Unii, atât de tineri încât, la colțul buzelor sau chiar pe obraji, încă au mirosul de lapte matern. Alții, bătrâni asemenea unui copac protector din Parcul Central, vorbesc între ei, în șoaptă, ca și cum ar fi ultima lor primăvară.
Unii se uită la iubita lor de viață cu privirea unui Orfeu care o aduce până la capăt, din moarte, pe iubita-i Euridice. Alții își privesc omenimea lor dragă din jur ca și cum ar vedea-o pentru prima oară în viață.
Unii tac la fel de frumos ca un cer de după furtună. Alții vorbesc asemenea adierilor de rămas-bun.
Unii știu să se așeze lângă inima lor cu aceeași risipă de sfială cu care păsările se lipesc, noaptea, de oul lor ce stă să se despice înspre viață. Alții își uită mâna definitiv pe obrazul copiilor închiriați, până după-amiază, la școala de cartier. Și nu vor să o mai ia niciodată de-acolo.
În timp ce unii cred ce li se spune și la televizor, și la biserică, și la birt, și, mai ales, la nevoie, alții, din preajma lor, se fac că nu au nicio treabă cu asta. Și schimbă vorba. Și tac. Și uită. Și obosesc în marea lor grijă de a le păsa de exact fiecare dintre cei de mai sus.
Unii își iubesc patria fiindcă nu mai au nimic de iubit. Alții își iubesc femeia copiilor lor fiindcă e tot ce le mai rămâne după ce mor.
Unii se conving cu toată disperarea și pensia lor că e bine. Alții ar vrea să câștige la 6 din 49 pentru a le trimite celor fără de noroc porumbei cu fostele tinereți lipite, ca abțibildurile, de cioc.
Unii plâng cu ochii tuturor strămoșilor pentru cei cărora li se plânge așa. Alții surâd, cald, și pentru neștiuții lor morți cărora nu li s-a surâs niciodată.
Unora le este atât de milă de străinul din ei încât îi cedează viața. Alții nu mai au nicio milă pentru tot ceea au ei au trăit cu împrumut, de la copii.
Unii se bucură cu toată bucuria din lume. Alții aduc toată bucuria din lume, o lasă undeva unde nu se știe nimic despre ei, apoi se întorc tot acolo unde nu se știe mai nimic despre ei.
Unii știu să spună ceva cu toată tăcerea. Alții știu să tacă în mijlocul vorbelor de prisos, așa cum un medic tânăr îți spune că vei muri.
Unii se așază greoi, lângă toate gândurile tale disperate și reci asemenea unei bucătărese bătrâne și grase, de grădiniță. Alții se ridică de pe toate scaunele din somn ca și cum dimineața ar trebui să îi găsească mereu vii, în picioare.