Duminică, 4 mai 2025, s-a consumat turul I al alegerilor prezidențiale. Rezultatul — prea puțin surprinzător pentru oricine are un minim simț sociologic — a adus în turul secund al acestor alegeri doi „extremiști”: unul de dreapta, naționalistul, suveranistul și, implicit, euroscepticul George Simion și un altul, de stânga, internaționalistul, progresistul și, desigur, pro-europeanul Nicușor Dan. Cel mai probabil, mulți dintre cititorii mei se vor grăbi să-mi critice ultima afirmație, socotind că „independentul” Nicușor Dan, susținut fățiș și la limita legii de formațiunea politică Uniunea Salvați România, nu ar fi un candidat „de stânga”, ci unul „de dreapta”. Oare? Dacă analizăm cu atenție discursul dlui Nicușor Dan, vom observa că acesta este adeptul nerezervat al integrării depline a României în Uniunea Europeană, mergând până la reducerea brutală a competențelor suverane ale acestei țări, militează pentru ecologism și fiscalizare accentuată, pare a fi omul corectitudinii politice extreme, încurajează secularizarea vieții noastre publice sau private și crede cu tărie în drepturile minorităților de orice fel, inclusiv a celor LGBTQ+. Adăugați la toate acestea susținerea acestui domn de către Uniunea Salvați România (USR) și veți înțelege destul de repede că dl Nicușor Dan este un stângist (adică un „extremist de stânga”), în cel mai european sens cu putință. Dar nu despre orientarea politică a acestui domn mi-am propus să scriu cu acest prilej.

Odată cu definitivarea rezultatelor primului tur al prezidențialelor, pentru mine a devenit clar faptul că, în prezent, România a devenit o țară a extremelor politice. La 18 mai, cu prilejul derulării celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale, electoratul român va trebui să aleagă între doi „extremiști” a căror viziune despre cum ar trebui să se organizeze și să funcționeze această țară în următorii cinci ani este foarte diferită. Practic, cei doi candidați rămași în cursă aparțin unor curente ideologice ireconciliabile. Este imposibil să poți imagina astăzi o înțelegere sau măcar un compromis politic între Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) și Uniunea Salvați România (USR). Vorbim despre două formațiuni politice ai căror lideri și, desigur, membri trăiesc, gândesc și respiră, din punct de vedere ideologic, în galaxii diferite și a căror eventuală coabitare sau conlucrare este de neimaginat atât pentru exponenții lor, cât și pentru alegătorii lor. În alte cuvinte, este absolut imposibil ca AUR și USR să poată forma și susține împreună vreun guvern, în orice context sau aranjament politic.

Tristețea este cu atât mai mare cu cât electoratul „de centru dreapta” (liberal) și, respectiv, „de centru-stânga” (social-democrat) s-a redus la un bazin care nu acoperă mai mult de 20% din totalul preferințelor politice ale societății românești. Este taman scorul obținut de candidatul unic PSD-PNL-UDMR, dl. Crin Antonescu, cel care, în noaptea de 4 spre 5 mai 2025, prin declarațiile sale echilibrate și echidistante — iar aceste adjective spun totul despre ceea ce vreau să transmit! — ieșea, cu eleganță, din viața noastră politică. S-a dus și „ultimul mohican”, dându-ne libertatea de a ne descurca cu propriile noastre opțiuni politice, extremiste și, prin urmare, isterice în felul lor.

Ce e de făcut în lunile, dar mai ales în anii care vor veni? Greu de spus. După părerea mea, problema capitală generată de ocuparea funcției de Președinte al României de către un „extremist”, fie el de dreapta sau de stânga, este legată de slăbiciunea teribilă a sistemului instituțional al acestei țări. Dacă ne sperie perspectiva ocupării fotoliului prezidențial de către un politician ca George Simion este pentru că cei mai mulți dintre noi și, în orice caz, cei avizați conștientizăm cât de vulnerabile sunt instituțiile României de astăzi. Aflate într-o vădită criză morală, determinată, în primul rând, de o (aproape) totală lipsă de încredere, prost organizate și ineficiente din punct de vedere funcțional, instituțiile noastre ne înfățișează tabloul unui Stat desfigurat și al unei Națiuni abulice. Nu știm ce să facem, încotro să o apucăm și cum să schimbăm această chinuitoare stare în care am ajuns tot din vina noastră. Din păcate, românii au fost dintotdeauna un popor al emoțiilor tari, exclusiviste și contradictorii. Am întors ușor armele în august 1944, deschizând drumul comunizării țării, și am sfârșit prin a-i judeca și executa pe Ceaușești în chiar ziua de Crăciun, pentru că, între timp, ni s-a acrit de bolșevism. Ne-am început anii ’90 ai secolului trecut prin a nu ne vinde țara și am ajuns să o privatizăm până la nivelul ultimei piulițe din cel mai amărât atelier de sculărie al unei abandonate întreprinderi socialiste. Postrevoluționar, am privit cu dușmănie Vestul, pentru ca mai apoi să-i cădem în brațe precum o fetișcană fermecată de ochii primului flăcău ce i-a ieșit în cale. Am debutat în democrația postdecembristă adorând soarele răsărit la apariția lui Ion Iliescu, pentru ca, de câțiva ani, să-l blestemăm, revoltați fiind chiar și de nerealista lui imortalitate. Neîndoios, suntem un popor al extremelor! Trecem de pe un mal pe altul al opțiunilor politice cu o ușurătate înfricoșătoare. Soluțiile calme și raționale ne repugnă. L-am ales pe Traian Băsescu pentru că era „extremist” în limbaj, atitudine și comportament. L-am preferat pe Klaus Iohannis pentru germanitatea lui și, implicit, pentru presupusa lui disciplină și corectitudine „extremă”. Iar la 18 mai 2025 vom alege între Simion și Dan convinși fiind că „extremismul” fiecăruia dintre ei este capabil să neutralizeze, ba chiar să sterilizeze tot ceea ce reprezintă celălalt.