Ripensia. Timișoara?

187

Retragerea, foarte probabilă, a Ripensiei din Liga 2, la finele sezonului actual, ar trebui să ne privească pe toți. Pe cei ce locuim aici, timișoreni sau nu. Și, mai cu seamă, pe cei care ne creștem copii în acest oraș. Chiar dacă vorbim de un club privat, chiar dacă am pierdut link-urile cu istoria și amânăm o căutare cu Google.

Spun asta fiindcă pasul înapoi anunțat de reprezentanții clubului galben-roșu nu reprezintă altceva decât intrarea firească în piciorul metric al sportului timișorean de azi. Al culturii, în care disidența falnică a multor creatori timișoreni scutește cetatea de prea multă implicare, al educației, în care zgomotul „liderilor” a înlocuit de mult muzica marilor profesori?

Poate, dar să nu fim prăpăstioși! Să așteptăm în liniște, cât mai multă liniște, anul de capitală culturală. Și apoi să așteptăm să treacă. În liniște, cât mai multă liniște.

Dar să revenim la Ripensia. Acum, când Poli e la ecuatorul Ligii 2 și se scaldă acolo, acum, când vechiul „Dan Păltinișanu” s-a stins cu Petrol-ul, iar noul e în stadiu de preinvitație la vals a lui Alin Nica pentru Compania Națională de Investiții, nicidecum în vreun test de sarcină. Și tot acum, după o sâmbătă în care am fost la „Constantin Jude” să mai aud și eu ciripitul bascheților pe parchet și unde galben-albastrul suprafeței de joc, brăzdat de urmele uzurii, mi-a amintit, o dată în plus, de îngrozitorul moment pe care-l străbatem.

Să revenim însă la Ripensia, fiindcă și ea pare, în aceste zile, o refugiată din calea nepăsării. A tăvălugului nepăsării, cea mai groaznică armată a tuturor timpurilor. Fiindcă Ripensia își ia cei 400 de copii în brațe și fuge în Liga 3 din cauza lipsei de perspective. Iar perspectiva ridicol de îndepărtată a șantierului pentru mult trâmbițatul stadion lego intră aici, în discuția noastră, la capitolul introductiv „Lipsă de perspective”.

Povestea „lego”-ului nu o mai reiau aici. Nici nu mai e importantă. Ea ține de o mie și una de nopți ale minții (ca să fiu și eu în ton cu jurnalismul zilelor noastre), dar mai ales de o mie și una de zile de așteptare de acum încolo.

Nouă însă nu ne pasă de timp, de parcă am fi cu toții niște Adami, sau Elon Musk ar fi rezolvat problema timpului omenesc odată pentru totdeauna. Și ce să facem noi, omenește vorbind, dacă s-a scumpit fierul și caietul de sarcini „la termen” a devenit literatură de sertar?

Să înțelegem și să ne punem așteptările în robespierreismele gingașe dintre „actualul” și „fostul” pe Facebook, singurul loc de competiție ce ne-a rămas în picioare. Sau sub ele.

P.S.: Stadionul din Giulești va fi inaugurat, sâmbătă, printr-o partidă Rapid–Poli. Evenimentul ar trebui să ne pună bine pe gânduri, fiindcă un Poli–Rapid pe noul „Păltinișanu” îl poate găsi, după cum merg lucrurile, până și pe Ioniță la old boys. Cât despre Săpunaru, parcă-l văd antrenor al lui Alex, în meciul de deschidere.

LĂSAȚI UN MESAJ