REPORTAJ | Carașovenii – o „insulă” croată în mijlocul Banatului de munte

724

Curiosul nostru călător prin minunata valea a Carașului a dat de localitatea Carașova și de locuitorii ei, oameni foarte mândri de etnia lor misterioasă. Am arătat, într-un episod trecut, câteva dintre teorii cele mai felurite despre originea și limba vorbită de carașoveni. Sunt păreri diverse. Unele, bine argumentate și explicate cu instrumentele savanților filologi și susținute cu date istorice, altele, mult mai fanteziste, dar nu lipsite nici ele de farmecul unor legende venite din vechime.

Părerea cea mai plauzibilă și acceptată de carașoveni este că sunt de etnie croată. Dar ca să fie încurcătura și mai mare, unii, mai puțini, ce-i drept, se declară a fi sârbi, iar alții, deși vorbesc exclusiv limba română, nu se consideră români, ci „carașoveni” de
etnie. Să vedem însă și câteva aspecte din istoria așezărilor carașovene din arealul ce se întinde la sud de Reșița, în Rezervația naturală a Semenicului.

Cel mai vechi loc în care locuiesc croații carașoveni în Banat este chiar localitatea Carașova. Așezarea este menționată în înregistrări din anul 1299, iar mai apoi, în 1333, conform Dicționarului geografic al Transilvaniei, realizat de istoricul Coriolan Suciu. Datorită poziției ce domina drumurile comerciale, dar și a înălțimilor greu de cucerit, aici se dezvoltă o cetate medievală întărită, ale cărei ruine sunt încă vizibile pe malul drept al văii Carașului. Era una dintre cele mai importante cetăți de apărare, iar satul de la poalele dealului a crescut în mărime și importanță.

Pe vremea regatului maghiar medieval, de aici se apăra toată zona din jur. Mai apoi, în perioada administrației otomane, fortăreața și-a păstrat rolul de bastion de apărare și a fost extinsă. Localitatea de la poale era un adevărat târg, binecunoscut în toată zona. Iată de ce i se recunoaște oficial acest statut în secolul al XVI-lea, când Carașova a primit statutul de oppidum, adică sediu administrativ sau oraș. Celelalte sate carașove sunt atestate mai târziu.

În satul Carașova ființează o parohie catolică încă din cele mai vechi timpuri, cam din anul 1333. Însă date mai cert documentate atestă că o populație catolică de limbă slavă, ce locuia în așezările de pe Valea Carașului, a fost menționată mai întâi de iezuitul Šibenik Marin Dobrojević, în 1619, și apoi de misiunea franciscană condusă de Marco Bandini, în anii 1626–1631.

Una din legende spune că populația crescândă din Carașova a ocupat și alte vetre, rezultând noi sate. Acestea, sunt conform dicționarului deja amintit, următoarele: Iabalcea (Jabalče) (1562, 1564), Lupac (1598), Clocotici (1690), Ravnic (1690), cel mai tânăr fiind, probabil, Vodnic, atestat din anul 1723. Acestea pot fi, de asemenea, foarte vechi locuri de creșterea animalelor, așa-numitele sălașe, adevărate gospodării departe de sat, unde sătenii trăiau în perioada sezonului de muncă, ei retrăgându-se în gospodăriile din sat doar în iernile grele.

La fel ca în alte așezări românești de la munte, locuitorii se ocupau în principal cu creșterea animalelor, satele erau ocupate de „sălașe” situate pe locurile mai înalte, unde erau plantațiile de pomi fructiferi și pășunile pentru animale. Aceste suprafețe erau ocupate de membrii mai în vârstă ai familiei, pentru o perioadă lungă de timp, uneori tot anul, iar cei din generația mijlocie veneau și locuiau aici în timpul muncilor de vară. În aceste areale se realiza o importantă producție de fructe, mai ales mere și prune, care luau drumul cazanelor înșirate pe cursul pâraielor.

Fiind locuri cu sol mai puțin propice agriculturii, felul acesta de viață nu a fost deranjat nici măcar în perioada totalitară, când în alte părți s-a forțat colectivizarea gospodăriilor individuale. Croații din Carașova au fost cruțați, așadar, de colectivizarea generală, deoarece pământul lor era de o calitate inferioară celui câmpia Banatului. Ei și-au păstrat,astfel, moșiile ancestrale. Dar despre astfel de sălașe vom mai vorbi în alte rânduri.
Carașova, situată într-un loc retras la sfârșitul cuceririi turcești a Banatului, era un sat uriaș, a doua cea mai populată așezare din provincie.

Despre aceste sălașe tradiția locală spune, și majoritatea savanților sunt de aceeași părere, că celelalte așezări de carașoveni provin din sălașe locuite constant sau doar sporadic. Acest lucru este confirmat de faptul că patru din cele șase sate au fost deja menționate în secolul al XVI-lea — este posibil ca, în timpul ocupației, locuitorii lor să fi fugit în centrul
Carașova. Satele de carașoveni au fost încorporate în structura Grăniceriei Banatului, în 1810. Majoritatea terenurilor lor au devenit, ulterior, după desființarea grăniceriei, proprietatea cunoscutei societății StEG, în 1855. Din 1873, au făcut parte din Ungaria de sud, mai întâi ca parte a comitatului Caraș și apoi ca parte a județului Caraș-Severin.

Cultura materială a carașovenilor, din timpuri străvechi și până în secolul al XX-lea, nu diferea prea mult de cea a românilor care locuiau în vecinătatea lor. Curtea era separată de stradă de un zid înalt de piatră, iar poarta, mare, acoperită, era învelită cu șindrilă sau țiglă. Casele erau construite pe fundații trainice, din piatră, acestea servind și la uniformizarea diferențelor de nivel ale solului. Lemnul de foioase, abundent în zonă, a fost folosit ca material de construcție pentru pereți. Golurile dintre bârne erau umplute cu mușchi, peretele — tencuit cu lut și văruit. Casa carașoveană era, de cele mai multe ori, cu două nivele: consta dintr-un cameră mare, cu două ferestre, și o bucătărie simplă, ce nu avea, de regulă, nicio fereastră. Fumul era evacuat pe un coș de în formă de piramidă. Livezile lor erau înconjurate de garduri din pietre de pârâu, copaci sau gard viu.

Portul bărbaților era aproximativ același cu cel al românilor: o pălărie de pâslă neagră, cu boruri destul de largi, împodobită frumos, în zile de sărbătoare, cu o panglică neagră. Pălăria de zi cu zi era mai simplă și fără panglică. Mai purtau o cămașă țesută, lungă până la genunchi, cu mâneci lungi și largi, având un model geometric pe guler și manșete, în principal din broderie neagră, și nasturi de porțelan, bărbatul fiind încins cu un brâu lat de trei până la patru degete. În zilele călduroase de vară, mânecile erau suflecate pentru a ușura munca. Se mai purta și un brâu de piele lat, de mai mult de o palmă, pentru muncă sau călătorie, decorat cu aplicații din piele și ținte din alamă. Peste cămașa de pânză albă, țesută în casă, bărbații mai purtau cu mândrie o vestă fără guler, cu rând de nasturi din porțelan.

Spre deosebire de români, opincile lor nu se legau în sus, pe tot piciorul, ci doar în
partea de jos. Dar cel mai spectaculos era portul femeiesc. Acesta este total diferit de cel al româncelor din împrejurimi. Este de o bogăție coloristică și ornamentală ce aduce, oarecum, cu cel al portului bulgarilor pavlichieni. Este de un pitoresc de-a dreptul baroc. Poate acestea sunt elemente preluate din cultura catolică, specifică lor.

Portul femeilor diferă prin mai multe elemente caracteristice. Femeile purtau o cămașă cusută din trei bucăți, împodobită cu benzi. Mânecile, în partea de sus, pe umăr, erau cusute cu elemente orizontale aveau trei sau patru ornamente pătrate, colorate, din in, atașate de dedesubt. Purtau o fustă groasă, dreptunghiulară, cu șorț negru, cu dungi colorate pe ambele margini. Își împleteau părul în două împletituri, una mai mare, la ceafă. Purtau un șal colorat, care le umfla basmaua ca două coarne, de ambele părți. Șalul este pe timpuri împletit cu părul lor și nu era scos noaptea. Spre deosebire de unele fete românce, fetele croate nu foloseau vopsele pentru față.

O caracteristică a acestor femei era echilibrul lor deosebit, abilitate ce le permitea să poarte orice fel de poveri, oricât de grele sau de voluminoase, pe cap. Orice, de la un ulcior cu apă sau un coș imens cu fructe, era pus pe cap. Sau un sac cu cele agonisite la oraș, adus la sat. Nu era mare mirare să vezi, cu ani în urmă, chiar și leagănul cu copilul purtat pe cap. Poate că tinerele de azi au mai pierdut această îndemânare.

Școlile au fost înființate în satele carașovene încă din anii 1720, imediat după plecarea administrației turce. Probabil au fost forme și alte forme, anterioare, de școlarizare, pe lângă biserici, dar nu se cunosc prea multe date despre acestea. Limba de predare din primele două sute de ani a fost așa-zisa „ilirică”, folosită de franciscani. Era o formă sub care se făceau cunoscute în Imperiul Habsburgic populațiile de limbă slavă. Dar, în scurt timp, au apărut și manualele în dialectul carașovean din regiune. Unul dintre primii profesori, a cărui prezență este consemnată în anul 1760, a fost Mile Gvozdić. Școala, la fel ca cele din satele croate vecine, era religioasă și se afla sub jurisdicția eparhiei din Timișoara.

La un recensământ din anul 1900, s-a consemnat faptul că 73% dintre carașoveni erau capabili să citească și să scrie, procentaj ce era de două până la de trei ori mai mare decât media regională la acea vreme. Școala din Carașova a fost preluată de statul maghiar în 1901, introducându-se limba de predare maghiară. În 1920, aceasta devine româna, dar școlile confesionale au rămas crașovano-croate. În temeiul unui tratat interstatal româno-iugoslav, încheiat în 1933, profesori iugoslavi, în principal croați, au predat în satele carașovene până în 1947. Până atunci, croații trebuiau să publice singuri manuale pentru școala primară, astfel încât limba croată să nu fie uitată, lucru extrem de dificil, deoarece condițiile materiale ale localnicilor s-au deteriorat și potențialul oamenilor învățați era
insuficient.

În 1936, profesorul croat Berislav Valjin a sosit în Carașova. Numărul de elevi din școala cu limba de predare croată a fost de până la 100 și, datorită lui și a profesorilor care au ajuns mai târziu, predarea a fost stabilită pe o bază solidă. Acea perioadă a durat până în 1948, când au trebuit să părăsească țara din cauza politicii acelor ani. La sfârșitul anilor 1950, școlile au trecut de la croată la română, ca limbă de predare, iar croata, ca limbă literară, a rămas doar o materie auxiliară. Autoritățile n-au mai permis importul manualelor iugoslave, din motive politice.

Abia în 1973, locuitorii din Buševac au restabilit legăturile cu societatea folclorică din Clocotici. De asemenea, profesorul Stjepan Krpan, cercetător și scriitor de jurnale de călătorie, a început să cerceteze croații din țările vecine și a furnizat diferite date
interesante. Astfel, potrivit notelor sale, în 1988 exista o școală primară în Karaševo, cu aproximativ 380 de elevi și clasa I și a II-a a unei școli secundare, cu aproximativ 79 de elevi. Aceștia erau luminați de 33 de dascăli, dintre care patru erau croați, respectiv sârbi, în timp ce restul erau români. În grădinițe erau 90 de copii. iar educatorii au început să le predea în mod sistematic în limba română.

Din 1990, odată cu liberalizarea relațiilor etnice din România, mai multe școli au încercat să se întoarcă la limba croată, iar orele de croată au fost reluate sau întrerupte în funcție de starea de spirit, fluctuantă, a părinților elevilor. Micii elevi carașoveni încep să învețe limba română la școală, așa că, în clasa I, profesorul predă în continuare în ambele limbi. Din anul școlar 1995/96, a început să funcționeze o școală gimnazială bilingvă, croată-română, în Carașova.

Iată doar câteva din motivele pentru care călătorul curios de plaiurile cărășene ar trebui să treacă prin aceste locuri. Cât despre minunățiile naturii din zonă, într-un episod viitor al serialului nostru.

LĂSAȚI UN MESAJ