14.6 C
Timișoara
marți 28 mai 2024

Regiunile, „inima vie a Europei”

Într-o lume civilizată, fiecare individ, oraș sau regiune contează prin specificul lor, prin individualitate, prin acel ceva unic pe care îl încorporează și prin care participă la portretul complex al lumii. Naționalismul și instrumentul său fundamental, statul națiune, preferă să ignore, să pună între paranteze acest specific doar pentru a uniformiza, a reduce totul la un discurs, un proiect ideologic, o celebrare a Unului. Așa cum există dialecte și subdialecte chiar ale limbilor naționale, există „dialecte” ale culturii urbane, ale tradițiilor și vieții comunitare. Susținerea și încurajarea nuanțelor nu contrazice culoarea de bază, dar naționalismul prost înțeles are ca principal scop tocmai anularea detaliilor. Putem avea un naționalism deschis, care să includă variantele și să le pună în valoare, după cum, putem avea — și deseori avem — de-a face cu latura sufocantă a naționalismului, atunci când impune, șterge, reinterpretează,

Comitetul european al regiunilor și orașelor reprezintă, în acest context, tocmai vocea localului, a nuanțelor, a detaliilor. Gazda de anul acesta a summit-ului european al regiunilor și orașelor a fost orașul Mons din Belgia. Sub motto-ul „inima vie a Europei”, sute de primari, președinți de regiuni și comunități locale au analizat situația reală a politicilor publice oferite pe continent, a provocărilor majore și pașilor pe care guvernarea locală și regională trebuie să-i urmeze în viitorul apropiat. Chiar dacă președintele în exercițiu, portughezul Vasco Alves Cordeiro, a menționat câteva orașe din Europa Centrală drept exemple în anumite tipuri de proiect — Gdansk, Cluj, Budapesta și Plovdiv —, trebuie să remarcăm prezența slabă a acestei macroregiuni pe scena europeană. Din păcate, nu este vorba numai despre promovarea activităților, ci despre un nivel mult mai profund: încrederea în aceste forme de guvernare, capacitatea lor de decizie autonomă, considerarea lor ca actori politici principali în anumite domenii, și nu doar ca forme descentralizate ale puterilor centrale. Să o spunem de la început: Comitetul European al Regiunilor — COR — are rol consultativ între instituțiile Uniunii Europene. Conform tratatelor, aceste instituții au obligația de a consulta COR în toate domeniile care privesc în mod direct viața de fiecare zi a comunităților și, respectiv, au posibilitatea de a consulta COR în toate celelalte dosare. De la un tratat european la altul (începând cu cel de la Maastricht, 1994, și până la Lisabona, 2007) competențele COR au crescut, iar vizibilitatea demersurilor acestui for a fost întărită de legitimitatea mult mai mare a membrilor săi, datorită faptului că sunt aleși prin vot democratic, și nu doar numiți birocratic la sediile de partid. Cu toate acestea, COR are, în cel mai bun caz, rol consultativ. Poate iniția proiecte de rezoluții, mai nou are competență în fața Curții Europene de Justiție, implementează peste 70% din legislația europeană, dar (încă) nu poate legifera cu titlu imperativ. Cu toate acestea, funcționarea sa, impactul crescând al demersurilor sale, precum și faptul că sintetizează vocea a peste un milion de aleși locali și regionali îi conferă un loc important în arhitectura instituțională a UE. Cei care înțeleg pârghiile de care dispune, cei care valorizează canalele de comunicare și cooperare pe care le deschide pot aduce mult bine în comunitățile lor. Doar că aici avem de-a face cu un stereotip fundamental: cine primează, oul sau găina? Este Europa (doar) o alăturare de state naționale, care, firesc, pun politica înaintea politicilor publice, înțelegându-le pe acestea din urmă drept simple mecanisme de culegere a voturilor? Sau admitem că statele acestea au venit târziu în istorie, după ce orașele, burgurile și regiunile își definiseră, deja, o identitate, un modus vivendi și un ethos cultural în baza cărora au continuat să existe și prin care participă (sau nu) la discursul național/european. Este ansamblul de politici publice dintr-un oraș sau regiune o simplă descentralizare a programului central de guvernare sau acceptăm că la nivel local pot și trebuie să existe inițiative, specificități și libertatea de a le pune în valoare, dincolo de proiectul național? Într-un studiu elaborat sub patronajul Comitetului Economic și Social (instituție UE) în 2016, se precizează că „identitățile noastre individuale și cele colective sunt definite de narațiunile pe care le spunem despre ele. Uniunea Europeană a recunoscut aceasta în politica sa culturală”. Așadar, regiunile, orașele, comunitățile locale au profiluri proprii, demne de susținere și apreciere sau sunt simple ipostazieri ale poveștii centrale, asemenea altor mii pe întinsul unei țări date. Este, să spunem, Timișoara altceva decât Craiova sau Galațiul, ori sunt toate, în egală măsură, simple orașe ale patriei comune, România? În paranteză fie spus, de aici a și pornit ideea capitalelor culturale (de regulă, altele decât cele politice!!!), dar nu vom intra, acum, în detalii.

 

Istoricii europeni au subliniat mereu căile divergente pe care au mers cele două „jumătăți” de Europă după căderea Imperiului Roman de Apus: o cale a creșterii/refacerii, pornind de la nivelul local spre central, respectiv una a Imperiului (Bizantin, apoi Otoman), care a privilegiat centralizarea și dictatul de sus în jos. Comitetul regiunilor este forma de coagulare a intereselor și proiectelor născute nu din politic, ci din nevoia guvernării. Din păcate, Europa Centrală și de Est trebuie să învețe și, mai ales, să acomodeze tradițiile centraliste cu practica locală și regională. Am decis că e important de prezentat acest summit chiar dacă documentele sale nu au forță imperativă. Principiile pe care le promovează sunt, însă, hotărâtoare pentru trecerea de la ierarhia politică de tip est-european la orizontala guvernării europene. Vorbim în primul rând despre coeziunea între diferitele tipuri de comunități — urbane, rurale, izolate, insulare, subpopulate, montane, rezervații naturale —, apoi despre subsidiaritate și guvernarea pe mai multe niveluri pentru a asigura proximitatea luării deciziei de cei cărora le sunt destinate anumite programe, respectiv parteneriatul între societate și diferitele forme de alocare financiară. Vorbim extrem de puțin despre rolul orașelor, al comunităților locale, tocmai pentru că uzanța ne duce spre centralizare și bunăvoința alocării fondurilor, pe cunoscutele criterii politice. Cât despre regiuni, încă lipsesc cu desăvârșire din rândul actorilor cu personalitate juridică, adică a acelora care să poată lua deciziile și adopta reformele specifice în ariile de competență.

Comitetul european al regiunilor

Creat în urmă cu trei decenii, prin Tratatul de la Maastricht, acest mecanism de cooperare a venit în întâmpinarea cererilor venite de la guvernanții locali care transmiteau deja îngrijorarea lor și a populației cu privire la îndepărtarea locului de decizie față de comunitățile reale cărora le sunt destinate majoritatea politicilor publice. S-a invocat atunci principiul subsidiarității și, pentru a nu crea suspiciuni, a fost definită guvernarea pe mai multe niveluri, fiecare corespunzând (cel puțin teoretic) atât asumării posibile a competențelor, cât și societății căreia i se adresa. Atunci când au fost reglementate cele patru tipuri de regiuni (NUTS) se urmărea tocmai corelarea problemelor locale cu capacitatea de a le soluționa. De aici și alocarea fondurilor structurale.

Acest Comitet include azi 329 de membrii dintre cei aleși în fiecare stat membru, Malta dispunând de cel mai mic număr (5), iar Germania, Franța și Italia de cei mai mulți (24), urmate de Spania și Polonia (21). România e reprezentată de 15 politicieni, primari sau președinți de consilii județene. Dintre aceștia, Emil Boc este și președinte al Comisiei COTER (Comisia pentru Politici de Coeziune Teritorială și Buget). La sediul permanent din Bruxelles, COR organizează numeroase prezentări ale produselor locale, ale personalităților din diferite regiuni, înlesnește contactele și formulele de colaborare bi și multilaterală. Contează să ai reprezentanți acolo și un program activ de promovare!

Anul acesta, summit-ul general a avut loc între 18 și 19 martie la Mons, oraș belgian care a găzduit Capitala Culturală Europeană în 2015, alături de orașul ceh Plzen. Temele majore luate în discuție au fost inegalitățile sociale (cu avertizarea de a nu lăsa în urmă regiuni sau tipuri de populație, căci acestea pot deveni amenințări la adresa democrației locale, precum și surse de instabilitate); schimbările climatice, tranziția digitală și migrațiile de populație, toate pe fondul tensiunilor geopolitice crescânde, care afectează administrațiile locale. Oricât ar părea de fragmentat acest program, abordarea lui pornește de la realitățile zilnice cu care se confruntă primarii și președinții regionali: mai mulți migranți, probleme sociale mai mari, nevoia de fonduri cu riscul corelativ al instabilității bugetului local, provocări la nivelul infrastructurii, a protejării patrimoniului cultural și al securității rezidenților. Similar, schimbările climatice care obligă la investiții masive și „înverzirea” Europei ridică problema accesului (inegal) la resurse și poate împinge anumite regiuni fie spre izolare prin plecarea populației, fie spre sărăcie, antrenând probleme suplimentare. Având în vedere că vara anului 2023 a fost desemnată cea mai fierbinte vară de când se fac măsurători, a fost invocată declarația secretarului general ONU, Antonio Guterres, cum că nu mai vorbim despre schimbări climatice (climate change), ci carnagiu climatic (climate carnage) — un soi de joc de cuvinte, dacă nu ar fi dramatic prin consecințele lui. S-a amintit, apoi, că peste 32 de milioane de europeni nu-și mai pot permite o masă decentă pe zi, după cum peste 40 de milioane nu au beneficiat de căldură optimă în locuințe în iarna 2022–2023. Dacă adăugăm discrepanțele crescânde între nivelurile de venituri, șomajul pe termen lung, crizele energetice, avem un tablou extrem de încărcat căruia tocmai COR e chemat să-i găsească soluții, cu toate că, spuneam, este doar un for consultativ. Un prim pas a fost semnarea unui Acord de Colaborare cu Comisia Europeană în legătură cu toate măsurile ce privesc guvernarea internă, Agenda Strategică și prioritățile politice. Se pare că prevederea legată de obligativitatea consultării COR nu este suficientă și ne putem aștepta la modificări legislative care să confere o și mai mare marjă de acțiune puterilor locale și regionale.

Un subiect extrem de fierbinte a fost cel al Ucrainei și, corelativ, al colaborării cu instituțiile puterii regionale din toate țările candidate la aderare, Moldova, statele din Balcani, Georgia și chiar Turcia, pentru a le croi, deja, pe structura și principiile cooperării locale și politicilor publice din cadrul UE. Deocamdată, având în vedere existența programului „Facilitate pentru Ucraina”, precum și a îngrijorărilor legate de aderarea unei țări mari, cu probleme de reconstrucție post-război și cu o componentă agricolă extrem de puternică, se pregătește un set de recomandări, un program detaliat referitor la descentralizare și cooperări punctuale în vederea reconstrucției, precum și alocarea responsabilităților și resurselor pentru ca acest proces să nu genereze serii de crize în UE. Vicepremierul ucrainian Oleksander Kubrakov a promis depunerea tuturor eforturilor posibile pentru dezvoltarea „armei secrete posibile doar în țările democratice — anume a unei societăți civile puternice și a unei guvernări locale eficiente”.

Ca de fiecare dată în ultimii ani, summit-ul s-a încheiat cu acordarea Premiului „Pavel Adamovicz”. Amintim că cel ce i-a dat nume a fost primar al orașului Gdansk, organizator în 1988 al grevelor anticomuniste, apoi consilier local, începând din 1990, ales primar în 1998 și reales până când, în ianuarie 2019, a fost asasinat în timpul unui miting de caritate. Recunoașterea meritelor sale în guvernarea locală a dus la crearea acestui premiu. Anul acesta, distincția a revenit Asociației pentru Democrație Locală Zavidovici, din Brescia (pentru rolul în gestionarea nediscriminatorie a situației umanitare în orașul bosniac Zavidovici, în 1993, și, de atunci, a migranților din Italia), respectiv doamnei Alla Myronova, primar al Inhulka, din regiunea ucraineană Mykolaiv, pentru toate eforturile de a-și proteja comunitatea oferind cele necesare, dincolo de realitatea războiului, a amenințărilor și interogatoriilor.

Avem, așadar, un Comitet al Regiunilor și Orașelor care spune mult mai multe povești de viață decât toți politicienii europeni, care este mai atașat problemelor reale ale comunităților și mai activ în căutarea soluțiilor. E nevoie să știm de el și să batem la ușa care se deschide!

Alte subiecte :

Citește și :