Duminica ce a trecut, în centrul comunei timișene Satchinez vuia muzica la fel ca la o nuntă de oameni cu bani mulți. Și tot ca la nuntă arăta și cortul imens instalat în curtea dintre Căminului Cultural și Infocentrul turistic ce oferă informații despre balta din apropiere, botezată ca fiind Delta Banatului. Cortul de nuntă era plin ochi de mese și băncuțe ce întăreau senzația de nuntă cu ștaif ca pe timpuri. Singura diferență era materialul alb impecabil al cortului și nu celebrele prelate împrumutate de pe la CFR ce erau la modă cândva.
Evenimentul din comuna cu nume de sat a fost organizat chiar de primărie. Pentru a cinsti așa cum se cuvine munca și eforturile de mulți ani ale celor trecuți de prima tinerețe pentru 
a doua oară, a avut loc Balul Pensionarilor. Toți cei ce nu nu mai semnează condica regulat în fiecare dimineață (dar asta nu înseamnă că nu muncesc la fel de mult în continuare) au venit să se întâlnească cu vecinii sau cu prietenii cu care nu s-au mai văzut de mult.
Chiar înainte ca primarul să dea în mod oficial tonul la petrecere, muzica a și scos primii petrecăreți la joc. Abia apoi a apucat edilul să lămurească lumea despre bal.
Evenimentul a fost deschis cu o binevenită componentă culturală. Doamna Liliana Ardelean, ce nu mai are nevoie de prea multe prezentări, nici în lumea literaților, dar nici în Satchinez, a ținut neaparat să facă o a doua lansare a unei cărți deosebite ce își are locul de pornire (măcar ca idee) de aici, din pusta Banatului. Pentru cei mai tineri poate că nu mai spune mare lucru evenimentul din vara lui 1951 care a avut loc chiar de Rusalii. Pentru cei de vârstă mai înaintată este o bornă ce nu poate fi uitată. Au curs multe lacrimi și multe destine au fost frânte atunci.
O măsură brutală și fără noimă pornită de conducerea de partid și de stat (că pe atunci totul era condus de partidul unic) a împărțit ad hoc țăranii bănățeni în săraci și în chiaburi. Cei din urmă aveau marea vină că erau chibzuiți și strângători și aveau o stare materială ceva mai bună. Deci automat erau „dușmani ai poporului”. De fapt erau cei din clasa de mijloc ce a ridicat această zonă din nevoi și a introdus agricultura intensivă cu utilaje moderne pentru acele vremuri. Într-o zi au fost nevoiți să-și adune o mână de bagaje și, îmbarcați în vagoane de vite, au pornit în marea bejenie a ”niciundelui”. Au ajuns în Bărăgan (loc de care unii nici nu auziseră până atunci) ca într-un arhipelag al Gulagului 
autohton. Au fost deportați în domicilii forțate, în stepa bântuită permanent de vânturi, vara, și de viscol, iarna. Au fost duși să piară. Asta s-a și întâmplat cu mulți din cei mai în vârstă sau neputiincioși. Dar majoritatea au muncit din greu și au construit acolo un alt mic Banat al lor cu case săpate în pământ ca niște bordeie ancestrale. În al doilea an, deja se înălțau unele colibe din văiugă. Acestea au fost mărite până au ajuns destul de trainice din nimic. Au fost înconjurate și cu mici gospodării ce au rămas în legendele locului ca model de organizare și de eficiență. Au lăsat în urmă ce aveau de generații și au plecat în altă pustă mai neprimitoare. De la o boccea, sau în cel mai bun caz o căruță și o vită, au ridicat din nou o viață cât de frumoasă le-a îngăduit regimul.
Aceste momente tragice constituie tema de plecare a romanului „Regina Deportată” lansat de Liliana Ardelean. Cartea este atât roman de ficțiune, parțial, dar și documentar dur al acelor drame. Felia de istorie zugravită în roman este cu atât mai dramatică cu cât autoarea însăși vine din acel mediu. Este fiică a satului ce a cunoscut pe mulți dintre cei plecați. Și a avut prieteni, cunoștiințe și rude ce au purtat stigmatul de chiaburi sau de dușmani.
Pornind de la povestea a doi tineri pe care-i lovește destinul dur, se construiește o sagă a celor dezrădăcinați fără voie. Tânăra ce a fost aleasă „regina balului” acasă într-o lume normală se transformă brusc în ”regina deportată”. Așa cum se știe, de la sublim la dezastru, uneori, pasul este foarte mic.
Este o carte a necazului, dar mai cu seamă a speranței. Aceasta a fost cea care i-a ținut în viață pe cei mai puternici. Speranța că vor veni înapoi în satele lor din Banat. Ce au găsit la întoarcere este deja altă poveste pe care o vom depăna cu alt prilej.
Moartea și viața sunt elemente comune în carte. Speranța împreună cu deznădejdea se împletesc. La fel ca bucuriile și tristețile.
Despre toate acestea, dar și multe altele au vorbit sătenilor câțiva oaspeți de onoare din rândul scriitorilor timișeni ce au poposit la Balul seniorilor chinăzeni. Publicistul Vasile Bogdan a acceptat să explice câte ceva despre romanul deportărilor insistând pe valoarea literară alături de cea de document a scrierii. Pentru a pune valoarea acolo unde îi este locul a insistat ca primarul Florin Cheaua să ia în seamă o eventuală nominalizare a scriitoarei Liliana Ardelean la titlul de cetățean de onoare a localității.
Chiar dacă își cere întâietatea la acestă idee a cetățeniei de onoare, poetul Marian Odangiu crede că nici măcar nu are importanță acest mic furt de intenție. Este important ca autorii ce se preocupă de această istorie recentă a locurilor să poată să se facă cunoscuți.
Autoarea, vădit emoționată de acest eveniment, a mulțumit pentru primirea deosebit de frumoasă și a explicat că datorează totul rudelor și mai ales verilor ce au povestit și au îndemnat-o să pună pe hârtie tot ce știe despre acei ani întunecați. Nu este deloc străină de locuri și întâmplări. Din câte știe dânsa, familia sa este de cel puțin patru generații în urmă pe această vatră de trăire românească. Părintele ei a fost un preot de frumoasă 
amintire pe aceste meleaguri.
De fapt, doamna profesoară își continuă menirea de dascăl ce a educat generații de elevi și de studenți pentru respectul și dragul de slova scrisă și de limba română. Acum, prin mijloacele literare, educă un alt tineret să-și cunoască istoria locurilor natale.
Dar ce este cu acest sat cu nume ce ar putea părea atât de ciudat celui necunoscător? Un alt invitat de onoare la sărbătoare a explicat cu mult har ce este cu aceste locuri. Istoricul Ioan Hațegan, cercetător al Academiei Române, a povestit doar cât a fost îngăduit de timpul scurt avut la dispoziție. Dar a promis că dacă mai este chemat poate vorbi continuu măcar o zi și o noapte. A studiat metri de documente vechi, dar știe multe și ca om al locului, fiind de baștină, la distanță de doar câțiva kilometri mai la vest.
Satchinez este o veche așezare din câmpia Banatului la nord vest de Timișoara. Numele este asemănător și în alte limbi (germană Knees, maghiară Temeskenéz). Comuna este formată din satele Bărăteaz, Hodoni și Satchinez. Prima atestare documentară a Satchinezului datează din 1230, când apare menționat cu numele Kenaz. Băștinașii îi spuneau și „Chinezu”. În actele de dijmă papale din 1332 apare cu numele Kenes și aparținea de ținutul Cenad.
Cel mai probabil, comitele Timișoarei Paul (Pavel) Chinezu se trage de loc tot de aici, chiar 
de mai există și alte teorii la fel de interesante. Istoria medievală a localității este marcată de personalitatea lui Paul Chinezu, care a consolidat cetatea de aici și s-a remarcat în lupta antiotomană. Că s-a numit Kinizsi Pál sau Pavel Chinezu ori după cum este numit în limba latină, într-un document din 1510, „Paulo de Kynys Comiti Themesiensi et Generali Capetaneo partium Regni nostrum inferiorum”, a fost un excepțional militar ce a blocat mult timp expansiunea otomană spre centrul european.
Probabil de la această denumire (Kenes) provine etimologic numele familiei. Dar și faptul că în limba română termenul slav de cneaz ( căpetenie, conducător ) era pronunțat „Chinez”. În tot spațiul bănățean (chiar și la munte) limba arhaică denumea prin chinez pe mai marele unei zone sau localități. Iar mai apoi termenul s-a extins și asupra primarilor de mai apoi. Cei ce veneau de peste munți din zona vechiului Regat erau tare mirați să audă băștinașii ce mai vorbeau vechile dialecte pline de arhaisme să pomenească de chinezi aici la multe mii de kilometri de Extremul Orient.
Sârbii locuiau aici în Evul Mediu ca și românii. În perioada pre-otomană locurile erau populate majoritar de sârbi, români și maghiari. Războaiele nenumărate au dus la o puternică depopulare. Se pare căn la un moment dat, după războaie mai erau doar zece case locuite.
Noile autorități habsburgice ce le-au înlocuit pe cele otomane au început o colonizare cu 
populații germanofone din centrul european. În 1786, localitatea este colonizată cu germani, dar românii rămân majoritari. Odată cu stabilirea coloniilor germani (șvabi) a început o expansiunea planificată a satului. Se trasează străzi drepte cu parcele de egale sub formă de tablă de șah. Ulterior cei de limbă maghiară au numit locul Temeskenéz.
Administrativ, Satchinez a aparținut în Evul Mediu de județul Csanáder și Temescher. După plecarea otomanilor, din 1717 până în 1775, Knez a fost un domeniu regal imperial, subordonat în mod direct autorităților de la Viena. A mai aparținut și de Timișoara, dar și de Sânandrei. Din 1775 până în 1779 a fost subordonat Timișoarei. Din 1779 până în 1849 Temeskenéz este subordonat comitatului județul Timiș, plasa Vinga. După revoluția din 1848/49 până în 1867 a făcut parte din Voivodina sârbească și Banatul timișan (Woiwodschaft Serbien und Temescher Banat).
Dar minunata localitate și oamenii ei de ispravă merită un alt episod ulterior.