Recordul cu (ni)micul

146

Berea și micul au făcut dintotdeauna casă bună în stomacul românului. Ca doi tineri săraci, dar cinstiți, pe care i-a apropiat un ideal comun: 1 Mai. Doi profesori, șefi de promoție într-un film de dinainte de ’89, care au ales repartiția la țară de dragul condițiilor oferite de Partid în mediul rural, și pe care i-a unit aceeași pasiune intelectuală, mai mult sau mai puțin secretă: Schopenhauer. Fiindcă, între zilele de sărbătoare, prima din mai mi se pare un fel de Arthur la masa rotundă a celorlaltor, laice, din an. Nici mai mult, nici mai puțin. Iar asta, datorită nouă — amplificatoare robuste a tot ceea ce se poate celebra printr-o „liberă” lipită la un weekend. Printr-o „minivacanță”.

Da, suntem obsedați de „libere”. De vineri scurte, cât mai scurte, dacă se poate, și zile de luni când „nici iarba nu crește”. Suntem „la stat”, oriunde ne-am afla, cu o mentalitate de școlari — cel mult, de liceeni. De aici, și energia pe care o punem la picioarele zorilor din weekendurile prelungite. Pierdem o zi la dus, una la întoarcere, dar cu zâmbetul pe buze: ne-am făcut datoria față de noi înșine și față de familiile noastre gâtuind DN1 sau A2 ca pe niște gâște „aviarice” îndopate în preajma tăierii. După, bineînțeles, două nopți și o zi de pomină.

De fapt, respectăm, în litera zilelor libere, mesajele de interes public ce ne umplu ecranele televizoarelor, într-o concurență cât se poate de loială, demnă de olimpiada stupizeniei la care participăm o dată la 4 secunde. Ultimele, cele mai noi, mi se par pur și simplu capodopere ale genului: mesajul despre alăptarea la sân și cel despre petrecerea timpului cu copilul. Despre firescul, devenit, prin nefirescul îndemnului, de interes public. La care, dacă adăugăm, cele minimum cinci semne de interdicție plantate la intrarea în orice loc de joacă proaspăt reamenajat, să zicem, absolvim cu magna cum laude grădinița. Adică avem doctoratul în ceea ce se presupune că am avea din abundență, și nu de ieri, de azi: bun-simț. Pentru că noi, românii, nu ducem lipsă de zăcăminte întregi de decență — ce-i drept, multe neexploatate. Iar celelalte, vândute.

Și mai avem o obsesie, agrară, pesemne, la origine, dar devenită „weekendistă” între timp, odată cu urbanizarea și, implicit, mondenizarea noastră: starea vremii la sfârșit de săptămână. Iar canalele de știri o speculează cum pot, semănând și ele, cu grijă, ogorul turismului la munte și la mare. Muntele nostru, marea noastră. Primul, comparat în vârf de petrecere cu cel austriac, a doua, în adânc de chef, cu marea bulgărească. Așa, din cinism. Iar cum 1 Mai a început anul ăsta în dimineața de vineri, 29 aprilie, televiziunile au tot scăldat în apă călduță temperaturile de pe litoral și de pe creste. Până spre prânz, când, binele fiind făcut, și-au dat aversele pe față și au decretat: e frig și plouă. Dar petrecăreții se instalaseră deja de mult: și cei de jos, și cei de sus. Și studenții, și vedetele care știu că în trolerul oricărui monden zace un costum de baie.

Iar cine spune că litoralul românesc nu e occidental e fie răuvoitor, fie se înșală. Pentru că acolo, și numai acolo, ca în București, și numai în capitală, de altfel, pe țărmul românesc al Mării Negre, se aplică regula de aur din Vest: sudul e sud, nordul e nord. Ca în Italia, de pilă, unde Milano e Milano, iar Palermo, Palermo. Așa și la noi: una e Mamaia, alta, Vama Veche. La noi, la mare, fiindcă, altfel, în țară, același e Teleormanul, aceeași e Suceava. Ca sărăcie. De parcă s-ar ajunge ușor dintr-o parte în alta a hărții (în latitudine, dar și longitudine). De parcă am avea pe ce să ajungem: autostrăzi.

Asta ca să ne întoarcem de unde am plecat: la mic și bere. Și să ne oprim la masculinul din binomul zilei de 1 Mai. La atât de masculinul mic. Pe care Bucureștiul l-a făcut, anul acesta, mare, atât de mare încât, fără să știe, cei care l-au avut în grijă au reușit să egaleze o impresionantă performanță a drumarilor antici. 64 de metri măsurau superautostrăzile construite de primul împărat al Chinei. Tot atâția metri cât (ni)micul românesc de mai ieri. Dar, dacă al nostru, în lungime, ale lor, megadrumurile, în lățime: 16 benzi de circulație actuale. Și, culmea, micul n-a crăpat, cum s-ar fi putut întâmpla cu 64 de metri de autostradă românească făcuți (Doamne ferește!) într-o singură zi (desigur, în lungime). Ci a fost, în vederea prăjirii pe grătar, ciopârțit cu bună știință. Tocmai când mă pregăteam să mă laud că în cinstea marelui mic românesc și a sărbătorii internaționale a muncii am fumat mai puțin: o țigară de doar 1 metru șaizeci, toată ziua.

LĂSAȚI UN MESAJ