Reașezarea puterilor în Uniunea Europeană

166

Se știe faptul că Uniunea Europeană este departe de a funcționa așa cum se spune și, mai ales, așa cum și-ar dori liderii politici. De aici o serie de nemulțumiri, suspiciuni și revolte. Dar a trecut mai bine de jumătate de veac de când aceiași lideri nu au reușit să se pună de acord ce anume ar fi de așteptat de la Comunitatea Europeană (așa cum se numea la începuturi), pentru că singurul lor punct realmente comun era năzuința de a opri războiul. Măruntele interese naționale, invectivele reciproce și, mai ales, pașii mărunți făcuți în afara scenei, cu gândul clar de a influența mersul lucrurilor, au deturnat mai mereu șansele de a construi ceva împreună.

Auzim, în acest punct, lamentări impresioniste privitoare la alte macroregiuni ale planetei, care ar fi la fel de centrifuge, dacă nu mai rău, și unde „aparentul consens” este întreținut autoritar. Ceea ce nu s-a discutat în Europa a fost și este dificila convergență a orgoliului raționalist care ar sta la baza civilizației pe continent și, respectiv, nevoia de compromis care ar trebui să întemeieze o soluție. Anume, raționalismul originar în zorii Renașterii și urcat pe un piedestal similar celui al lui Kim Ir Sen ar fi elementul-cheie care a scos Europa din negurile medievale, asigurând cadrul pentru ca individul, specificul personalității, drepturile omului și administrarea contractuală să genereze relații publice obiective, măsurabile, previzibile.

Adăugăm, fără ezitare, faptul că tabloul pare unul ideal, spre a ne reîntoarce privirea către pământ, unde mișună contraargumentele și, mai ales, căderile umane, defectările conștiente și, nu în ultimul rând, neputința de a adapta o majoritate critică la proiectul unei elite. Din păcate, nevoia absolut justificată de a formula temeiurile și principiile unei guvernări cel puțin acceptabile în cod democratic au lăsat de-o parte excepțiile, cazurile de incompatibilitate și, constatăm azi, acestea, cumulate, creează o majoritate greu de contrazis sau, măcar, greu de convins cu aceleași mijloace raționale. Vanitatea omului european contemporan de a aparține unei lumi modernizate și eficientizate se lovește de crescânda masă, la fel de europeană, dar aflată în clară opoziție cu modelul, fie din neputință, din oportunism, din întâmplare, fie dintr-o joacă neștiută a istoriei.

Primii, cei ce cred în modelul raționalist, au mers cu pași repezi pe calea formalismului juridic, a utilitarismului public și a guvernării neutral-birocratice, bazate pe valori și principii. În consensul lor de grup au avut, multă vreme, sentimentul că binele pe care ei cred că îl produc va atrage ca un magnet restul populației, conducând Europa spre un tip de existență algoritmică, clar deductibilă și argumentabilă. Între ei, visătorii într-ale Uniunii Europene, imaginând, pe urmele gânditorilor moderni, scenarii minunate pentru continent, deseori în acord cu filosofia dominantă, dar rareori privind spre fezabilitatea și reziliența unor asemenea întrupări.

La polul opus s-a coagulat o populație maturizată în afara acestor dezbateri, lipsită, în mod natural sau incidental, de acces la argumente, dar extrem de expusă vicisitudinilor existenței cotidiene. Pentru aceasta, o construcție de talia clubului comunitar este dificil de asimilat mental, spre a nu mai vorbi despre legitimare sau dialog social. Teoria ne-ar oferi și soluția de mijloc, cea a acceptării limitelor rațiunii umane ca linie de orizont dincolo de care silogismul juridico-politic ar trebui completat cu date reale și cu o îmblânzire a exigențelor. Această teorie, bounded rationality, avertizează că, în situația unui volum prea mare de informații sau a unui orizont temporal prea lung, capacitatea umană de a aduna și prelucra date este depășită, el continuând a lucra numai cu intrări selectionate atent, spre a-i confirma bănuielile, nicidecum cu unele corecte, actualizate în teren.

Altfel spus, orice proiect social sau politic poate fi luminos în sufrageria în care se pun la cale soluții alternative, dar diferența între un ducat medieval și un stat modern rezidă tocmai în volumul și complexitatea informațiilor ce condiționează luarea deciziilor. Un minunat model de guvernare europeană poate fi un proiect de lucru, adoptat de un grup de cercetători sau politicieni, însă aplicarea lui ar trebui să treacă testul falsificabilității (Karl Popper). Anume, odată ce este contrazis, modelul e validat, dar numai pentru o situație punctuală, neputând fi generalizat. Respectiv, ceea ce e menit să fie aplicat unui număr nelimitat de situații ar trebui să nu poată fi negat de realitate și, eventual, să fie adaptabil în urma dinamicii sociale. Este, aici, o ambiție onorabilă, de tip cartezian, ambiția de a cunoaște totul și a-l putea controla, dar prea puțin fezabilă în planul realității politice. Dacă am accepta faptul că raționalitatea noastră e limitată, ar trebui să concepem proiecte punctuale, ca răspuns la probleme pe care le putem înțelege, respectiv un cadru în care diferitele soluții să nu se contrazică între ele. Adică ar fi timpul să înțelegem că raționalitatea limitată nu ne permite să generăm „planuri pe un veac”, așa cum ironic spunea poetul, tocmai pentru că nu-l putem cuprinde cu gândirea.

Proiectul Macron al Uniunii Europene

La scurt timp după alegerea sa, președintele francez Emanuel Macron critica tocmai suita aceasta de soluții punctuale și lipsa unei perspective de ansamblu asupra întregii Europe, cu toate provocările ei și cu toate evoluțiile temporare posibile. Și-a dorit mult un proiect umbrelă pentru continent, cu Parisul, evident, la mâner. Dincoace de pandemie, a reușit să convingă Bruxelles-ul să-și numească oameni și să determine voturi, astfel încât, anul acesta, de ziua Europei, va debuta o largă consultare populară la scală continentală spre a vedea ce tip de reforme își doresc oamenii, „acea minoritate tăcută” (Ursula van der Leyen) și a demara procedurile pentru reînnoirea Europei. Miercuri, 10 martie, a fost semnat protocolul între Comisia Europeană, Parlament și președinția rotativă a Uniunii Europene, protocol menit să genereze nașterea unei Europe ca mare putere, cu o agendă (cum altfel?) clar și distinct definită (cartezian, cum vedem) pe care să o urmeze fără ezitări. Ar intra, aici, teme precum migrația, digitalizarea și reducerea la zero a emisiilor de carbon, dar, mai presus de toate, este miza restructurării puterii pe continent.

Evidenta nemulțumire legată de mecanismele de luare a deciziilor prin consens sau chiar prin unanimitate au stârnit energiile președintelui francez, care și-ar dori să scurtcircuiteze procesul. Discuțiile despre Brexit, mai lungi decât cele despre relațiile cu China, argumentarea în favoarea relocării migranților, neputințele forțelor franceze în Siria au hrănit, desigur, frustrarea. Dar de aici până la a înlocui dialogul între puteri prezumate egale între statele membre cu unul vizând simpla confirmare a votului favorabil nu mai ilustrează „bogata tradiție raționalistă europeană”, subminând-o exact în temeiurile ei, cu politica de putere împotriva căreia a fost inventată. Inerția și indecizia deranjează, desigur, nu doar pe președintele francez, dar ieșirea din labirint nu se poate face pe spirala puterii de monolog dacă dorim să mai avem democrație și să mai credem în ea!

Între prioritățile președintelui identificăm aspecte climatice de netăgăduit, dar și „introducerea venitului minim european sau schema de beneficii pentru șomerii din zona euro, creșterea capabilităților de apărare europeană, precum și o politică solidă în materie de securitate, azil și migrații”. (politico.co). Sună rațional (raționalitate substantială, adică teoretică), promitățor, optimist. De cealaltă parte a străzii, rațiunea funcțională ne întreabă dacă asemenea ambiții pot fi puse în practică, dacă avem resursele de capital financiar și uman. Or, ne amintim că soluția lui Macron este redesenarea Europei spre a se potrivi acestui proiect. Nu vedem ceea ce ne arată oglinda, ci modificăm oglinda să spună ceea ce ne dorim!

Or, de aici încolo, obiectivitatea birocratică a modernității e cam dată la o parte, în băncile ultime din amfiteatru, spre a invita din nou la catedră pe cei ce „crează leadership”, pentru că Parisul dorește să preia conducerea, explică azi Clement Beaune, consilier al președintelui. Sigur că maeștrii administrației și controlului constituțional s-au exprimat preponderent în limba germană, în timp ce gânditorii francezi s-au simțit întotdeauna bine într-o Europă geometric partajată și coordonată. De câteva secole, cel puțin, așa se derulează tangoul european. Dar aici avem un dans de grup, cu cel puțin 27 de state ce nu mai pot fi mutate dintr-un rol în altul fără a consimți. Și atunci, reluăm întrebările. Este necesară o reformă structurală a Europei? Da, cu siguranță. Este posibil sau chiar dezirabil un consens în această direcție? Greu de atins. Este preluarea prezumat charismatică o soluție? Nu.

Macron în Parlamentul European

Orice proiect are nevoie de promotori, iar Parlamentul European pare locul ideal pentru a obține suport și, mai apoi, diseminare. Asta cu condiția de a crede că parlamentarii au ajuns acolo spre a lua notițe și a le distribui în țările de proveniență. La începutul actualului mandat, a fost desființat grupul liberal ALDE și înlocuit cu Renew Europe. Liderului de grup, Guy Verhostadt, i s-au promis puteri sporite în cadrul Conferinței pentru Viitorul Europei, iar locul lui a fost luat de Dacian Cioloș. E suficient însă a privi lista membrilor grupului spre a vedea cât de eterogen și, cumva, straniu, este acest Renew (reînnoire): include atât membri unoscuți pentru vederile lor liberale (din Lituania, Estonia, Slovacia sau Germania, FDP), cât și parlamentarii ANO (ai premierului ceh Andrej Babij, acuzat de Comisia Europeană pentru spălare de fonduri europene), naționaliști basci, 22 de politicieni francezi provenind din șase formațiuni diferite și, evident, USR-PLUS.

Ce-i unește pe toți aceștia e greu de crezut, având în vedere agendele lor naționale. Iar Dacian Cioloș deplângea tocmai fragmentarea deciziilor europene în lipsa unei „majorități puternice pro-europene”, menite să accelereze reforma. Recent, reașezările din legislativul comunitar au suscitat temeri și avertizări privitoare la reforma aflată în curs normal, fără vreun lider de la Paris. Este vorba despre ieșirea FIDESZ din Partidul Popular European spre a preîntâmpina excluderea pe cale procedurală. Până aici, argumente precum rule-of-law sau libertățile fundamentale ofereau un discurs credibil, elegant. Dar toată suflarea știe că, în politică, nimic nu se pierde, totul se transformă, și astfel începe ora de aritmetică. Unde merge FIDESZ? Acasă, ar spune (și a spus), cu vigoare, președintele Macron. Noi nu plecăm din Europa, contraatacă Orbán Viktor. Aici e casa noastră și trebuie să contăm. Probabilitatea de afiliere la grupul conservator, alături de PiS-ul lui Jaroslaw Kaczynski, era pe masă, cu șansa de a atrage și Liga Nordului în aceeași echipă. Dar atunci, adunând voturile posibile, conservatorii ar fi devenit mai numeroși decât Renew și deja nu arăta prea bine. Astfel că „vechii liberali” au inițiat o petiție împotriva „liniei” Macron din Renew, linie condusă de Dacian Cioloș, petiție realizată în vederea discutării și reformulării identității, priorităților și strategiei liberale la Strassbourg. Suficient?

Desigur, nu, căci Orbán Viktor nu acceptă să fie atât de previzibil cum i se cere. Raționalitatea occidentală, care ar conduce la un comportament previzibil, este încălcată programatic la Paris și organic în Europa Centrală, care nici nu se regăsește deplin în acest cadru destul de strâmt. Ca urmare, premierul ungar a propus realizarea unui grup nou, de dreapta propriu-zisă, menit să avanseze un proiect alternativ de reformă europeană, grup care să preia și Liga Nordului, și PiS-ul, și, probabil, multe alte grupări. Iar aceste mutări ar impune alte calcule și coaliții. Nu este clar încotro se vor muta „pachetele de europarlamentari”, însă, în mod cert, actualele grupuri vor avea un cuvânt tot mai șters și mai gratuit.

Dialogul, atât cât va fi, se va purta între formațiunile constituite în jurul unui proiect bine argumentat. Fezabilitatea acestuia va juca rolul de iepure electoral, însă la nivelul macropolitic vom vedea din nou lupta între concepții filosofico-politice cu rădăcini sociale. Modelele ideale au să coboare în stradă, să pună întrebări. Sigur că între idealismul iremediabil francez și naționalismul illiberal ar fi nevoie de o punte de echilibru, cu piloni liberali sănătoși și putere de convingere. Deocamdată, însă, e greu de spus dacă există așa ceva, măcar in stare nascendi în legislativul european. Dar filmul a început să ruleze și va fi util, ca să nu spunem chiar obligatoriu, să nu-i scăpăm din noi, spre a nu fi scăpați iarăși, din poveste!

LĂSAȚI UN MESAJ