„Râul, ramul”

88

În cursul uneia dintre vacanțele mele „românești” am stat mai tot timpul la Borloveni, pe Valea Almăjului. A fost un timp binecuvântat.

În una din zile, am urcat în susul Nerganului, printre copacii schimbând-și culorile și în șopot de râu. Am ajuns până la un picior, „crac”, Strâmba (cred). Am urcat pe el, lin și într-o tăcere și solemnitate de catedrală. Am trecut printre goruni și fagi învăluiți în culorile toamnei în deplină puritate, ca la facerea lumii. La un moment dat, am greșit cărarea, am trecut printre livezi, literalmente copleșite de mere: roșii, galbene, aurii. Am trecut pe lângă colibe tainice și contopite cu natura. Mici vetre de foc și viață. Eram încredințat că urc spre vârful Dâlma, de unde voi putea coborî în Borloveni. După circa treizeci de minute, am văzut că m-am rătăcit. Era doar jumătatea dimineții, vremea era superbă, știam că nu putusem să mă abat din drum mai mult de circa doi kilometri și, deci, nu eram nici neliniștit și nici în panică. Dar livezile deveneau rare, intram în poiene necosite și treceam pe lângă „colibe” ce păreau abandonate și mă temeam să intru în pădure gândind că aș termina mergând în cercuri. Finalmente, am decis să cobor într-o vale în care bănuiam un pârâu și, apoi, urmând pârâul, să reajung la râu. Coborând, mai mult la întâmplare, am ajuns la alte colibe și am recunoscut că ajunsesem în Vlașca și, apoi, pe drumul spre Curmătură, care m-a scos în drumul „ăl nou” spre Borloveni. Fără să știu urcasem culmea „Dosul plopulu” (iarăși cred) și, de acolo, ajunsesem în Vlașca (toponim care înseamnă „locul cu români”).

Brusc, am înțeles pe deplin faptul ca „râul, ramul” sunt prieteni doar oamenilor locului. Orice năvălitor s-ar fi rătăcit iremediabil și, până la urmă, ar fi fost nimicit de către aceeași frumusețe care a fost și este și bucurie, și casă pentru cei care sunt ai locului din moși strămoși, cei care dovedesc mereu și mereu că „apa trece, pietrele rămân”.

Alexandru Nemoianu

Istoric

The Romanian American Heritage Center

LĂSAȚI UN MESAJ