Radu Ciobotea: ziaristul ca spirit de anvergură

217

Era a treia zi de Paști și pe Facebook acceptam prietenia lui Ciobotea Andrei, bănuind că e vorba de fiul cel mare al lui Radu Ciobotea. La ora 11 și optsprezece minute expediam pe Wattsapp următorul mesaj: „Hristos a înviat! Radule, m-ar fi interesat părerea ta avizată despre cartea ce ți-am trimis-o. Să ai o primăvară minunată!” Peste doar câteva minute mă sună ziarista Dorina Sgaverdia și îmi dă năucitoarea veste: A murit Radu Ciobotea ! Primăvara lui Radu era ultima și îndoliată!

Să fie asta doar o stranie și nefericită întâmplare? Sau o intuiție, o presimțire a răului ireparabil? Întrebări retorice acum. Simțisem presant nevoia unei comunicări ce brusc devenea imposibilă. Nu, asta este o exprimare stângace și inexactă. Pentru că eu voi comunica mereu în absolut cu memoria lui Răducu, așa cum îmi plăcea să-i spun. Cu amintirile noastre comune și cu alura distinsă de băiat citit și prieten cumsecade. Un intelectual rasat. Un învingător pe care nu l-au ocolit necazurile vieții. Nici binemeritatele împliniri.

Deși nu ne vedeam și nu vorbeam prea des, nu ezitam în a-l considera prieten. Era destul să știu că el scrie romane și cărți de reportaje și despre reportaj. Că predă studenților de la Arad o meserie pe care o stăpânea teoretic și practic, în toate ascunzișurile ei. Deși în articolele evocatoare de azi nu e amintită ucenicia lui la ziarul ”Flamura” din Reșița, mă bucur că zborul lui triumfal de mai târziu a pornit și din anii cât am fost colegi la acest ziar. Care pentru mulți s-a dovedit un ziar-școală. Astfel că pentru mine succesele lui ulterioare au devenit motive personale de mândrie. Rostesc acum, din păcate, cuvinte înlăcrimate: am fost coleg cu Radu Ciobotea!

Nu despre mine, despre el vorbesc amintind aici cu câtă bucurie și amoție l-am întâlnit la Paris, când devenise, în calitate de consilier diplomatic, colaborator apropiat al ambasadorului Teodor Baconschi. Alăturam în minte două imagini: tânărul meu coleg de lângă ușă, din biroul de la etajul întâi al redacției reșițene, lângă diplomatul cultural în impozantul birou din centrul Parisului. Acolo unde avea să fie și director adjunct al Institutului Cultural Român. Tot despre el vreau să fie vorba când amintesc ultima noastră întâlnire la „Orizont”, în octombrie 2019, când lansam cartea inspirată de Anina. Ca un spirit cu adevărat rasat, nu ezita în a-și recunoaște foștii colegi și a descoperi unele merite cuvenite celorlalți.

Doctor Magna cum laude la Universitatea din Cluj-Napoca și la Universitatea din Arras (Franța), consilier diplomatic la Paris și consul la Bălți (Rapublica Moldova), reporter de război, dascăl de jurnalism, Radu Ciobotea s-a impus mai ales prin articolele și funcțiile de conducere de la diverse ziare de mare tiraj (ex. Evenimentul Zilei).

Dar rămâne în memoria contemporanilor și a posterității în special prin cărțile publicate , dintre care amintesc acum: „Întoarcerea la Shaolin”(1995), „După Revoluție, târziu” (1996), „Război fără învingători”(1998), „Pantera roz rămâne în vitrină” (2003), „Război cu Doctor Blues” (2003), „Une guerre sans vainqueurs” (Paris, 2003), „Reportaj și literatură. Eseu asupra reportajului românesc și framcez interbelic”(2005), „Apărătorii” (roman istoric, 2 vol., 2006), „Penumbra. Eseuri de istoria culturii”(2019, premiat de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor), „Diaspora. Furia iubirii” (2019).

În finalul acestor rânduri, pe care ai avea căderea și m-aș bucura să le mai poți critica, Răducule dragă, iartă-mă că a trebuit să le scriu acum, prea devreme. Și te mai rog să primești prea târziile mele mulțumiri pentru prietenia ta și mai ales pentru toate cuvintele frumoase și generoase pe care le-ai scris și le-ai spus despre mine.
Reșița, 5 mai 2021

1 COMENTARIU

  1. Daca tatal avea asa o „alura distinsă de băiat citit și prieten cumsecade”, exact asa este si fiul care este si un baiat minunat!

LĂSAȚI UN MESAJ