PSD-ul, politicile obsesive şi vocaţia eşecului…

În freamătul campaniei electorale pentru alegerea euro-deputaţilor, am realizat că principalul partid de guvernământ parcurge o etapă a decontărilor. Pentru cei raţionali, este evident faptul că, în pofida ideilor exotice pe care le vehiculează şi a absenţei unei ideologii, respectiv a unui program politic conturat, alianţa USR-PLUS acumulează capital electoral. La rândul lor, liberalii par să se fi oprit din căderea în care se găseau de ceva vreme şi — încet, cu timiditate, dar sigur! — s-au cantonat în jurul unui procentaj electoral ce glisează între 12 şi 17%. Referendumul „pe Justiţie”, asumat de Preşedintele României s-ar putea să le amelioreze acest scor. În sfârşit, PSD-ul recurge la un gest pe care eu l-aş califica drept disperat: încheierea unei alianţe (nu am înţeles foarte clar dacă e vorba despre una politică ori de una electorală) cu ţărăniştii regretatului Corneliu Coposu, pe care astăzi îi conduce dl avocat Aurelian Pavelescu. Mi se pare aproape şocantă această însoţire între două formaţiuni politice care, din punct de vedere ideologic, dar şi din perspectiva propriei istorii, se găsesc la antipozii eşichierului politic autohton. Asocierea dlui Pavelescu cu dl Dragnea — pe care unii au găsit-o ridicolă, iar alţii, scandaloasă — mie mi s-a părut ilustrativă pentru disperarea social-democraţilor români, care au început să conştientizeze perspectivele unui posibil eşec electoral nu numai la europarlamentarele de peste câteva săptămâni, dar şi la alegerile locale şi la cele naţional-parlamentare, care urmează să aibă loc în cursul anului 2020. De alegerile prezidenţiale nici nu mai are rost să discutăm. Cât reuşesc eu să înţeleg ca jurist (cu preocupări în spaţiul dreptului public), dacă actualul Preşedinte al României îşi va dori un al doilea mandat la Cotroceni, şansele să-l obţină sunt extrem de mari. Cui datorează PSD-ul perspectivele unui posibil eşec politic în alegerile ce urmează să se organizeze în România, în perioada 2019–2010? Răspunsul este clar: propriilor obsesii. Din 2016, de când au preluat guvernarea, social-democraţii au vorbit despre investiţii şi dezvoltare, dar au acţionat doar în zona justiţiei şi a creşterilor de pensii şi de salarii în sectorul bugetar. Ca jurist, mi se par rezonabile corecţiile pe care actuala majoritate guvernamentală intenţionează (sau a intenţionat, că nu mi-e foarte clar!) să le aducă legislaţiei penale şi procesual-penale, mai ales dacă aceste corecţii sunt impuse prin decizii ale Curţii noastre Constituţionale. Având convingeri politice de stânga, sunt tentat să susţin orice măsură cu caracter social, în urma căreia salariatul dobândeşte, în termeni reali, un venit mai consistent. Numai că, dincolo de veşnicele preocupări pentru justiţie, salarii şi pensii, actualul guvern nu a punctat mai nimic din generosul program politico-electoral cu care i-a ofertat pe potenţialii alegători ai PSD-ului şi cu care a câştigat alegerile parlamentare din anul 2016. Absorbţia fondurilor europene e foarte modestă; în linii mari, reţeaua de autostrăzi şi drumuri de tip expres este aceeaşi de acum doi ani şi jumătate; investiţiile stagnează; sistemul educaţional a rămas nereformat şi, urmare a unor modificări legislative neinspirate, a fost de-a dreptul contra-reformat (rezultatele şcolare la examenele de finalizare a studiilor şi exodul bacalaureaţilor români către universităţile lumii occidentale sunt ilustrative în această privinţă); salariile medicilor au crescut, dar reţeaua sanitară e la pământ, măcinată de scandaluri, legate de diplome false şi infinite infecţii nozocomiale; şi, nu ultimul rând, inflaţia a topit în bună măsură ajustările de venituri care s-au făcut la iniţiativă guvernamentală; deşi ca jurist nu pătrund subtilităţile legităţilor economice, pentru mine un lucru este foarte clar: banii cu care făceam un plin la maşină în decembrie 2016 îmi mai ajung acum doar pentru a umple mai puţin de trei pătrimi din rezervorul aceluiaşi autoturism; iar salariile din sectorul privat al economiei au rămas cu mult în urma salariilor mai mari din sectorul public. Eşecul guvernării este evident. Actuala guvernare nu mai are nici timpul şi pare a nu (mai) avea nici resursele intelectuale să remedieze câte ceva. Şi-a obişnuit electoratul cu un protecţionism deşănţat, pe care nu a înţeles niciodată să-l dubleze cu politici publice apte să stimuleze ceea ce economiştii americani G. Akerlof şi R. Shiller numeau spiritele animale, respectiv dorinţa de a face afaceri, de a inova şi de a investi. PSD-ul a preferat un electorat asistenţial, care se implică în alegeri mânat fiind de un reflex pavlovian: votează cu PSD-ul pentru că a crescut salariile sau pensiile. După 2004, răspunsul electoral la acest mod păgubos de a guverna s-a numit PDL; şi nu a fost uşor. Cât de curând, răspunsul electoral se va numi USR-PLUS. Şi atunci să vezi …