„Prozator din silă”, fragment din cartea-dialog cu același titlu, în curs de apariție la Casa de Pariuri Literare

212

Robert Șerban: Ai debutat ca poet, după ce ai terminat facultatea, în Familia, cu poezia Minunata duminică! Ștefan Augustin Doinaș te-a debutat. Cum suna… minunăția?

Viorel Marineasa: Nu știu dacă poate fi considerat debut. Dar ce mai contează. Înainte de a reproduce poezia pot să-ți ofer o mostră de produse generate de plictiseala acumulată la anumite cursuri universitare? Făcându-mă că iau notițe, mă lăsam bombardat de dicteul automat: „Însă la 4 ne vom trezi mai oameni/ Deși ușor debarasați de fulare și nasturi/ fără cele trei copci drage/ Îngânăm cu postume eforturi o vietate enormă/ între patru pereți de hârtie/ umpluți în stil cubist/ Opoziția e mama noastră: Mami, mami/ Nani-nani/ La 6 ani-lumină același gând ucis de-o secantă/ pentru a uita întâlnirea imposibilă…” Uite-așa era poezia din Familia: „Duminica/ sfârcul naturii înclină spre dulce/ Râzători, filozofăm dumicatul/ Pentru cei ce vor să se culce/ Taica Procust îndată pregătește patul/ Puținătatea zilei flutură-n soare/ Se-neacă cu chimen șugubățul/ Sub clopot de morfină/ pământul obrazului nu mai doare/ Ochiul rămâne pe-o stampă fină:/ Vulturul-timp… băiatul… cercul… și bățul”. Sfârșit.

R.Ș.: Ți-a și răspuns Doinaș sau numai ți-a publicat poezia?

Marineasa 3
V.M.: Mi-a răspuns și mi-a răspuns fain Ștefan Augustin Doinaș, dar mi-a atras atenția că uneori umorul meu cade-n vulgaritate, trimițându-mă la o poezie cu titlu periculos: Sigmund. I-am povestit despre asta peste vreo 18 ani, s-a amuzat, m-a întrebat dacă i-am mai trimis. Nu, zic, m-am apucat instantaneu de proză. De fapt, am tot scris poezie spunându-mi că mă voi prinde serios în hora prozei când voi fi destul de copt și când voi avea timp berechet.

R.Ș.: Ai semnat acea poezie cu Voilav Vidul. De ce ai ales un pseudonim și de unde acest nume straniu?

V.M.: Ți-am spus că încă de la început am fost speriat de bombe. Mi-am dus cea mai mare parte a existenței în ipostază de timorat. De ins sortit eșecului. Mă protejam cât de cât sub pseudonim în caz de daune serioase. Am aflat de boierii Goilav când am ajuns, prin 1967, în podgoriile Dealu Mare. Cică avuseseră un conac/castel pe-acolo, confiscat de comuniști, dar n-am reușit să-l văd decât din goana mașinii. Acum, pe internet, am dat de altceva: conacul Bellu din Urlați. Despre Goilavi se vorbește în preajma Botoșanilor. Unii — armeni, ceilalți — aromâni. Mi-a plăcut rezonanța exotică a numelui. L-am schimbat un pic, ca să nu se scandalizeze urmașii. Cu Vidul e mai simplu, e o contragere de la David, așa-l chema pe străbunicul meu, care aștepta să mă nasc, dar nu m-a putut prinde. Mi s-a părut șic un „l” final. Sigur, îmi cădeau bine și trimiterile la neant, lumea se vida de sens sub comunism, dar și sub presiunea lecturilor din existențialiști.

R.Ș.: Ai publicat și în Tribuna poezie, tot la Poșta redacției — care era girată de Adrian Păunescu –, cu un titlu… bubuitor: Împușcătura.

V.M.: Da. Iat-o: „Departe se sfâșie lumina/ semn că lumea e mare/ că impulsuri macină aer/ Geamul meu/ fumegă la căpătâiul privirii/ Calc pe crăpături ca de os, ca de mine/ și geamul revine/ Împușcătură-ngrădită, împușcătură de-a fi”.

R.Ș.: Aici ai semnat David Călin. De ce ți-ai schimbat pseudonimul?

Foto_interviu_Marineasa

V.M.: Greu de spus acum de ce schimbam pseudonimul atunci. Poate că o fi fost și un calcul: ce promova unul respingea celălalt. Să ne amintim că interviul luat de Păunescu lui Doinaș în Sub semnul întrebării e mai degrabă o confruntare. De ce am semnat David Călin, aici e simplu, David și Călina erau numele de botez ale străbunicilor mei tutelari, moșul & baba etalon, romantisme de adolescent întârziat.

R.Ș.: Ce ți-a răspuns Păunescu la poșta redacției?

V.M.: Păunescu mi-a scris că „vreau să sprijin talentul dumneavoastră”. M-a mirat o asemenea adresare politicoasă, de unde și până unde, nu știa cine sunt și, în fond, aveam 26 de ani. Nu i-am mai trimis nimic, nu știu din ce pricină, poate pentru a nu-l dezamăgi cu a doua tranșă. Ce expediasem până atunci erau texte de prin studenție, or, eu schimbasem macazul și nu aveam siguranță pe ce ieșise.

R.Ș.: Cu Păunescu ai avut vreun contact apoi? A aflat că te-a publicat?

V.M.: Am ratat și întâlnirea cu Păunescu… Se afla pe cai mari, îl vedeam la Cenaclul Flacăra, îmi provoca admirație și oroare, ce mai, generația în blugi + Ceaușescu = love?! S-a arătat într-o miercuri, pentru una dintre celebrele lui selecții, la Casa Studenților, eu aveam seară liberă, „Trebuie să vin, domnu’ director?”, „Faceți cum vreți.”, mi-a răspuns, nu m-am dus.
Dibuind la provocarea ta prin caiete am dat de o poezie ce a apărut tot pe atunci, după aceeași formulă a poștei redacției, în Luceafărul, cu Geo Dumitrescu șerif pe rubrică. Fram: „Nu sucombă-n arene/ Și nici în cercul polar/ Moare-n sângele lui/ stânjenit de oase, de blănuri/ de instinct și de preajmă/ Moare treptat, peste tot/ moare-ndelung/ boreal, meschin, cu decență/ turmentatul lucid”.
Cu Geo Dumitrescu am avut o scurtă, dar intensă corespondență prin anul 2000, ne făcuse legătura Monica Rohan. Era interesat de un roman distopic al lui Voicu Bugariu, Zeul apatiei, apărut sub pseudonimul (ca să vezi!) Roberto R. Grant la editura Sedona din Timișoara. I-am povestit că în vara lui 1964, când anii 2 și 4 ai Filologiei timișorene au făcut o excursie prin țară, a fost cât pe ce să-l vizitez atașându-mă deja-poetului Marcel Turcu. Pe-atunci Marcel nu numai că scria suprarealist, dar și vorbea ca atare. Păcat, mi-a răspuns Geo Dumitrescu, păcat că n-ați venit în urmă cu 35 de ani, cu Marcel Turcu am păstrat legătura, mulțumesc pentru pachet, editați cărți interesante.

R.Ș.: Cu numele tău real ai publicat poezie? Unde? Mai știi contextul?

V.M.: Ajunsesem, în 1973, prin concurs, metodist la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara. Deși pe atunci cenaclurile erau păstorite de Cornel Secu, frecventam asiduu ședințele și de la „Pavel Dan”(mainstream), și de la „H.G. Wells” (science fiction). Eram „stătut” după peripețiile apostolatului în învățământ. M-am împrietenit rapid cu câțiva dintre membrii ambelor cenacluri. Cu un an înainte apăruse Paradox, primul fanzin tipărit din România. Atunci regretatul Marcel Luca, liderul neîncoronat al grupării SF, mi-a cerut un text pentru numărul următor (vorba vine „numărul următor”, căci nu exista aprobare pentru periodicitate de la Direcția Presei, alias Cenzura); i-am dat un ciclu de poezii cu tentă (ziceam eu) SF. A apărut cam pe șestache un pui de Paradox tras la șapirograf, iar acolo m-am semnat cu numele meu. Nu mai am surogatul de revistă, ar trebui să recurg la Dorin Davideanu, secretar perpetuu și istoric al cenaclului „H.G. Wells”, grupare care astăzi nu mai e studențească, ci însumează „băieți bătrâni” ce au în degetul mic tot ce ține de literatura și arta science fiction, iar întâlnirile lor vagante dibuie încă locanda ideală din oraș. Trebuie să fi fost între acele foi și poezia Planuri, scrisă în studenție (1967): „În timp ce îmi legam șiretul/ în soare a avut loc o explozie colosală/ mii de pământuri țopăiau, se topeau/ Soarele/ această stea mijlocie/ (vorba inițiatorilor noștri)/ În timp ce-mi mestec iaurtul/ caut să-mi fabric un sentiment cosmic/ din elemente de astronomie populară”.
Și ca să fie comedia completă, în Forum studențesc, numărul dublu din 1979, cel ce anunța generația optzeci de coloratură timișoreană, am semnat un ciclu de care-și amintește nostalgic Marcel Tolcea, ceva cu oi având un suflet vegetal, l-am semnat cu pseudonimul Gabriel Mehadia (Gabriel fiind numele băiatului meu mai mare, iar Mehadia — o localitate de lângă Iablanița, satul unde se născuse tatăl meu). Mă cam jenam cu poezelele mele, nu știam unde să le situez, iar noii mei amici nu aveau nici ei vreun statut, chiar dacă unii se dădeau mari, și atunci, dragă Robert, din silă, din milă, am luat hotărârea de a lăsa-o mai ușurel cu lirica, așa că m-am apucat, încă urmărit de compunerile ratate din școală, deci m-am luat ușurel, dar încă neconvins, cu proza. Am constatat că-i mult mai greu. Vighi râde și astăzi de cum au decurs gestația și elaborarea textului Încercare asupra vieții și patimilor unui sfânt Anton. Lună după lună. Scrieri și rescrieri până la starea de vomă. „Dă-i drumu, mi-a zis, nu te mai câcâi!”.

LĂSAȚI UN MESAJ