Nu există un orgolios mai mare decât reformatorul român! El le știe, le înțelege și le poate reforma pe toate. De la constituție la sistemul de educație, de la administrația publică la organizarea armatei, de la instituțiile de sănătate la cele de ordine publică, practic, nimic nu-i scapă reformatorului român. De regulă, el este un politician ne- sau de-legitimat. Cu cât are un scor electoral mai modest, cu atât el vrea să reformeze mai profund. Cred că niște psiho-sociologi buni ar putea identifica un model teoretic, eventual matematizat, al relației dintre procentele electorale capitalizate de un astfel de ins — de regulă, mici sau foarte mici — și intenția, respectiv dorința magnifică a acestuia de a reforma, restructura și reorganiza (aproape) totul. Este suficient să mă uit la doi „pigmei” ai istoriei noastre contemporane (și mă refer, desigur, la înălțimea lor, nu neapărat la caracterul lor, deși s-ar putea ca referenții utilizați aici să existe o oarecare potrivire): Nicolae Ceaușescu și Traian Băsescu. Amândoi scunzi, amândoi foarte ambițioși. Unul dorea să ne ducă în cel mai înalt comunism; celălalt se opintea să ne împingă în cel mai aprig capitalism. Nici primul, nici celălalt nu a fost interesat de ceea ce vrea, suportă ori consimte poporul. Oarecum cu aceeași acribie, la vremea lor, cei doi -escu au hotărât ce destin se potrivește Națiunii Române. Au rămas insensibili la durere, la critici ori la revolte. Mi-aduc aminte cum T. Băsescu ne spunea, cu ceva timp înainte de a pleca definitiv de la Palatul Cotroceni, cât de iubit ar fi fost Ceaușescu dacă ar fi renunțat de bunăvoie la putere, înainte de anul 1980. Fostul informator al Securității — rămas în istoria represiunii comuniste din România drept „Petrov” — ne spunea aceste lucruri făcând referire la propriul său parcurs politic. Cică românii ar fi început să-l urască abia din timpul celui de-al doilea mandat prezidențial și că, până la finele celui dintâi, aceștia pur și simplu îl adorau. Nu știu dacă, făcând o paralelă între el și sceleratul care a fost N. Ceaușescu, T. Băsescu glumea (cum, de altfel, îi era obiceiul) sau vorbea serios (pentru că niciodată nu puteai ști când o făcea). Dar de un lucru sunt sigur: și în cazul lui Ceaușescu, și în cel al lui Băsescu, ticăloșia și nestăvilita dorință de a reforma mergeau mână-n mână. În realitate, niciunul din cei doi „scunzi” ai politicii dâmbovițene nu (se) gândea (la) o veritabilă reformă a statului, ci la schimonosirea cu orice preț a societății românești și a instituțiilor sale, care — reduse la statutul vulgar al unor entități amorfe — puteau fi mai ușor controlate, dominate și, la nevoie, utilizate în interes personal ori în cel al propriei lor camarile.

Azi lucrurile nu sunt cu mult schimbate. Noii reformatori sunt ceva mai tineri, ba chiar și ceva mai înalți ori mai „rotunzi”, după caz, dar — vai! — cumplit de nepricepuți, având însă o foarte dezvoltată conștiință a salvării a tot ceea ce mai poate fi reformat ori a ceea ce nu a fost încă reformat. Impunerea a noi și noi organigrame, concedieri (colective sau individuale), taxări/impozitări draconice, reduceri salariale sau de pensii, demolări de clădiri, suprimări ale unor locuri de parcare, digitalizări sau informatizări, procedurizări ori metodologizări, urmate, desigur, de serii întregi de disponibilizări, toate în numele reformei și ale instalării unei noi orânduiri: cea a tehno-democrației care nu se sinchisește nici de oameni și nici de destinele lor. Toți „șpriculicii” aceștia cu reforma în suflet nu au de gând să propășească Statul sau Națiunea, ci doar să apară în ochii naivilor drept izbăvitorii lumii în care ne este dat să trăim. La ei reforma e un soi de perpetuă reclamă politică. Ei sunt teutonii ideii de reformă. La ei, reforma nu e reformă decât numai dacă este însoțită de durere, strigăt și deznădejde. Toți cei care și-au construit o viață profesională înainte să-și facă simțită meteorica lor apariție sunt, în mod necesar, incompetenți și corupți. Experții nu pot fi găsiți decât în cohortele partidelor din care ei provin. Numai tinerii frumoși și liberi, însuflețiți până la paroxism de morbul salvgardării reformiste, pot lua locul netrebnicilor lor înaintași. Nu contează că portofoliul Externelor este deținut de o doamnă care nu știe cu cine se învecinează Federația Rusă sau Statele Unite Mexicane ori că cel al Apărării recunoaște că a fugit de stagiul militar ca dracul de tămâie, înscriindu-se la „o particulară”, respectiv la o pseudo-facultate al cărui sediu a fost și va continua să rămână necunoscut inclusiv pentru absolventul ei, devenit, între timp, ministru. Desigur că reforma — ca orice acțiune nițeluș fascistoidă — nu se poate face decât numai cu și prin cei tineri. Mi-a fost dat să citesc un document, venit dintr-o primărie useristă, în care scria că noua organigramă a instituției este propusă pentru a fi determinată o întinerire a personalului. Cei între timp maturizați deveniseră inutilizabili. Cu ei „reformatorilor de ocazie” le este mai greu, pentru că cei care au apucat să-și construiască o carieră veritabilă gândesc, nu se prea entuziasmează și au oroare de măsurile cu legitimitate îndoielnică, gândite de niște reformiști exaltați, cu pretenții de salvatori. Cu tinerii e altceva. Ei răspund chemării partidului care — fie el roșu turbat, albastru de cratiță sau galben lumânăratec — îi însuflețește, le legitimează gândurile, intențiile și, desigur, acțiunile. Totul pentru front, totul pentru victorie! Și, aș adăuga eu, totul pentru reformă! Una de care, de la Ion Iliescu încoace, nu mai scăpăm. Cel recent dispărut conjuga reforma cu revoluția; succesorii săi ideologici nici măcar nu disting între revoluție și răscoală. Inconștient, însă, ei sunt insurecționali. Pentru ei nu există reformă fără violență, dat fiind faptul că, în mintea lor înfierbântată, reforma nu trebuie să fie legitimă, ci numai adânc schimbătoare, indiferent de costuri și de consecințe. Eficiența ori eficacitatea reformei sunt și rămân, pentru ei, irelevante.