Duminică, 23 februarie, Germania a fost scena alegerilor parlamentare anticipate, încheiate cu un podium format din CDU-CSU, AfD și, respectiv, SPD. Un clasament care poate aduce o briză de liniște, cu toate că situația e departe de a genera prea multă relaxare. Între tradiționala coaliție creștină — CDU-CSU — și extremiștii de la AfD sunt doar 8 procente, iar dacă ne amintim că AfD și-a dublat scorul în doar patru ani, lăsăm de-o parte gustul pentru sărbătoare. De fapt, adevărații câștigători au fost cei de la AfD și, respectiv, Die Linke, stânga, moștenitorii partidului comunist din Germania de Est. Și acum, ca în mai toate alegerile de după unificare, voturile din DDR au cântărit extrem de greu, modificând traiectoria politică a Germaniei și relativizând principii care păreau de neclintit în fosta Germanie de Vest. Dacă adăugăm aici și votul tinerilor (generația TikTok), care au optat masiv pentru cele două partide sus-menționate, vedem că, treptat-treptat, ceea ce știam noi că este Germania se restrânge în anumite regiuni occidentale conservatoare lăsând la vedere o țară a surprizelor nu întotdeauna plăcute. De aici și cunoscuta formulă „problema germană”, prezentă în istoria europeană de cel puțin două secole și, pare-se, nesoluționată. Spre a face tabloul și mai pigmentat, vedem o Europă care înțelege greu ceea ce se petrece în jurul ei, clar nepregătită să se adapteze din mers, nici mental, nici logistic. Iar tigrii politici globali se angajează în dialog sau fac afaceri în care Europa nu contează. Aceasta ar fi „problema europeană”. Dacă și în ce măsură cele două probleme pot fi soluționate simultan, a fost întrebarea pe buzele sau penițele mai tuturor analiștilor în ultimele două luni. Va reuși Germania să renască și să îndrepte Europa spre propria-i revenire? Va reuși Germania să se reinventeze și, pe baza acestei noi identități, să propună ceva consistent și solid Europei? Sau va continua în linia, numită deja „merkelească”, a reformelor subțiri, mai curând de imagine decât de substanță, jucând la mai multe capete, însă nu la cel cu adevărat eficient? Nu în ultimul rând, se impune să subliniem că multe țări europene sunt, azi, mai active și mai rezonabile decât în urmă cu câteva decenii și ar putea constitui poli de putere și renaștere europeană. Dar Germania mai are în șifonier un cui: AfD-ul, nici măcar moștenitorul naziștilor, ci de-a dreptul continuatorul lor. Întreaga Europă s-ar descurca bine sau foarte bine în timp ce Germania și-ar oblădui rănile, dar amintirea nazismului „salvează” Germania de la izolare. NU poți să nu stai cu un ochi măcar pe politica germană, dacă vrei să nu se repete 1939! Iar aici revine „problema germană”: va reuși noua coaliție democratică să țină în frâu AfD-ul, acum noua opoziție din Bundestag? Va reuși, oare, să-i reducă procentul electoral și impactul asupra unui procent îngrijorător de electori care i-au preferat? „Aș vrea să fac o asemenea politică încât un partid precum AfD să nu mai fie necesar în Germania”, spunea viitorul cancelar Friedrich Merz în ianuarie, la congresul CDU. Va reuși oare? Căci Alternativa pentru Germania, așa cum o înțelege Alice Weider, în strânsă colaborare cu Elon Musk, nu reprezintă o alternativă viabilă nici pentru Germania, nici pentru Europa.

Problema germană

Ca temă politică, această problemă a apărut undeva în urmă cu două secole, atunci când toată lumea serioasă își crea un stat, în vreme ce pe teritoriul actual al Germaniei figurau o serie de state, ducate, principate cu auto-determinare și cu foarte puțin interes în unificare sau în transferul puterii către o capitală, fie ea doar a lumii germane. Un al doilea moment greu a fost alegerea între „Germania mică” și „Germania mare”, cu întrebarea: cât de mare? Cea ce-a doua variantă includea și Austria, dar o priva pe aceasta de „naționalitățile conlocuitoare”, adică de teritoriile și populația non-germană din Imperiu. Vedem deja, în spatele proiectelor de mărire, apariția temei Celuilalt, nu tocmai dorit, nu tocmai întrat în evidențele politice. Știm unde a dus această „dorită curățenie” și aflăm că azi AfD-ul are drept principală țintă politică „remigrarea”, adică deportarea imigranților înapoi în țările lor de origine. Oricât de deranjante ar fi faptele numeroșilor imigranți — să notăm doare recentele atentate de la Magdeburg, dinaintea Crăciunului și, respectiv, cel de la München, desfășurat săptămâna trecută —, deportarea se traduce, în toate limbile Europei civilizate, în „problema germană”. Cum și viitorul cancelar, Merz, i-a numit, recent, pe căutătorii de azil „turiști sociali care au venit în Germania să-și aranjeze dinții”, numeroase voci s-au grăbit să declare alianța nespusă dintre CDU și AfD. Desigur, Merz și-a cerut scuze, dar este clar că poziția generală în societatea germană este una total opusă cunoscutei politici din era Merkel: „Willkommen migranten!”.

Problema germană mai are în CV cele două războaie mondiale, cu precădere crimele celui de-al doilea, asociate, ulterior, cu „vinovăția germană”: una asumată, discutată, generalizată la nivel social și transformată azi în Brandmauer – zidul de protecție care marchează refuzul partidelor democratice de a intra în orice alianță cu AfD-ul. Doamna Alice Weidel tocmai l-a contestat, declarându-l nedemocratic, în aplauzele lui Elon Musk și ale vicepreședintelui Vance. Dar aici pare a se naște noua „problemă germană”: este cultura politică suficient de puternică încât să salveze acest principiu sacrosanct al ultimelor decenii sau, în vârtejul schimbărilor TikTok, Germania se va lăsa aruncată înapoi în propriul coșmar al istoriei? Deocamdată, pare că rezistă, niciunul dintre partidele care au trecut pragul electoral nedorind alianță cu AfD-ul. Dimpotrivă, în luna mai a anului trecut, o curte a respins apelul AfD împotriva unei hotărâri care o clasifica drept organizație suspectă de extremism, în timp ce în trei landuri, Thuringia, Saxonia-Anhalt și Saxonia, serviciile de intelligence au declarat AfD-ul drept partid de extremă dreapta. Întrebarea și aici ne duce spre „problema germană”. Dacă timp de decenii cercetătorii s-au întrebat cum a fost posibil ca Hitler să ajungă la putere în țara care a dat lumii atât de multă filosofie și muzică clasică, am adăuga noi, o asemenea tradiție juridică, azi ne uităm spre Bonn și e greu să explicăm cum e posibil ca aceeași Germanie, cu antecedentele cunoscute, ezită, amână, nu reușește să aplice propria lege privitoare la propaganda de tip nazist.

Și, nu în ultimul rând, „problema germană” include momentul unificării. Un episod strălucitor și nefericit, în același rând. Minunat sub aspectul eliberării DDR-ului și al dărâmării zidului dintre Est și Vest, care însă a adus, în prospera Germanie de Vest, Die Linke (azi cu 8,77%, deși în urmă cu doar câteva luni erau creditați cu 3%), un vot covârșitor pentru AfD, șefia Angelei Merkel cu politica ei oscilantă între Rusia și Occident. Să spunem că viitorul cancelar Friedrich Merz a fost victima ei directă, fiind îndepărtat, atât la începutul anilor 2000, de o Angela Merkel în ascensiune, cât și în 2018, când a fost împinsă în fruntea partidului Annegret Kramp-Karrenbauer, o figură a politicii de land, dar cu totul ștearsă la nivel federal. Posibil ca acum Merz să încerce să recupereze, cu precădere în domeniile în care Merkel a greșit cu efecte pe termen lung. Iar migrațiile sunt doar un exemplu.

Nu în ultimul rând, se impune să aducem în discuție caracterul celor două posibile Germanii: cea mică, dominată de Prusia protestantă, cea mare, dominată de catolicismul austriac și bavarez. Mai are azi vreo importanță? Are, desigur, catolicismul, precum cel al lui Merz, fiind mai rezistent și împotriva stângii din DDR, și împotriva denaturării principiilor fondatoare ale Germaniei postbelice, mai atent la misiunea Germaniei în Europa și la formarea, menținerea, întărirea unui nucleu de țări pro-europene. Protestantismul este mai tolerant și poate fi folosit împotriva Germaniei însăși, atât de forțele din Est (suspectate a fi modificat din nou, algoritmii platformelor de socializare, cu precădere în favoarea Die Linke/ stânga), cât și de vocile de peste ocean, favorabile AfD. Germania tradițională pare a fi apărată și promovată de catolici, de CDU-CSU, care are în vedere și rolul de coordonator, fără a fi dominator, la nivel european.

Alegerile parlamentare

Criza economică a guvernului Scholz a dus la ieșirea liberalilor din coaliție, apoi la votul de neîncredere obținut în Bundestag în 11 decembrie 2024 și la dizolvarea Parlamentului, dispusă de președintele Steinmeier în 27 decembrie. Ca țară recunoscută pentru stabilitatea guvernării, Germania avea în față testul anticipatelor și testul propriei tradiții. Cu amenințarea AfD venind dinspre alegerile de land desfășurate anul trecut și cu certitudinea ingerințelor cibernetice în sistemele de comunicații, țara se îndrepta, cu un bagaj greu de probleme, spre această zi. Îngrijorarea și-a spus cuvântul, rezultând într-o prezență la vot de 82,5%, cea mai mare de după unificare. Chiar și așa, CDU-CSU și-a câștigat primul loc cu un scor modest, de doar 28,52%, ceea ce impune realizarea unei coaliții de guvernare, anunțată de Merz pentru mijlocul lunii aprilie. Primii chemați sunt social-democrații, care și-au trecut în cont nu doar căderea fostului guvern, ci și un scor mai mult decât slab, de 16,41%, venind pe locul trei, după AfD-ul votat de 20,8% din alegători. Au mai intrat în legislativ Verzii, cu 11,61%, Stânga (Die Linke) cu 8,77%, și un independent, Stefan Seidler. Absențele cele mai notabile sunt liberalii, care au primit doar 4,33%, și alianța Sahrei Wagenknecht, cu doar 4,97%. În aceste condiții, tradiționala Mare Coaliție nu va fi foarte mare, CDU/CSU + SPD adunând doar 44,93%. Deja Merz este criticat a nu avea experiență de guvernare și cu atât mai puțină în diplomație. Se adaugă faptul cu AfD, Die Linke și gruparea Wagenknecht au peste 25% din opțiuni, ceea ce înseamnă polarizarea societății germane spre extreme, în timp ce la centru lucrurile se subțiază simțitor din lipsa de încredere și/sau cultură politică. De asemenea, partidele viitoarei coaliții au criticat rețelele sociale pentru faptul că un discurs moderat este rareori vizibil, în timp ce clipurile extremiste sau violente apar cu o frecvență îngrijorătoare. „Se preferă minciuni, și nu fapte, dezinformare și nu informare” (Alexandra Geese, Parlamentul European).

Cu un Parlament destul de incoerent, constând din formațiuni care nu au bază de dialog constructiv, stabilitatea este prima întrebare care stă în fața lui Merz. Cu siguranță, trolii vor fi la lucru zi și noapte, subminând eforturile guvernului. Nu trebuie uitat faptul că se schimbă din mers configurația piețelor și a fluxurilor de capital, iar Germania s-a refăcut pe fundalul unei geografii stabile, cu resurse rusești și comerț bine construit, cu parteneri de încredere și aranjamente fiscale previzibile. Acum, sub amenințarea taxelor vamale la importurile dintre Europa spre SUA, precum și cu nevoia tot mai evidentă de a reconfigura o parte a economiei germane spre industria defensivă, agenda internă nu este deloc ofertantă noii coaliții. Se adaugă, desigur, problema migranților: o abordare prea tolerantă va ridica AfD în opțiunile cetățenilor, una prea radicală apropie CDU/CSU de retorica extremistă și îi subminează credibilitatea.

Problema europeană

Războiul din Ucraina, extinderea UE și relațiile transatlantice, rolul sau chiar viitorul NATO sunt, toate, teme urgente și dificile. Adăugăm obsesia „marilor puteri”, a tradiției relațiilor cu Rusia, acuzele de dominare a politicii de la Bruxelles spre a vedea că nici în jurul Germaniei apele nu sunt prea limpezi. Dar am discutat mai sus „problema germană” și avem, în acest dosar, opțiunile „valorice, principiale”. Se pare că Friedrich Merz a optat pentru lecțiile învățate de Germania în secolul trecut și gândește o „Germanie mare” în sensul rolului activ pe care ar urma să-l joace în consolidarea Europei și a democrației. „Europa mai are 5 minute până la miezul nopții”, avertiza Merz, referindu-se la capabilitățile de apărare și la reconfigurarea culturii politice pe continent: dintr-una pasivă, reactivă și pacifistă prin excelență, într-una dinamică, curajoasă, eliberată de frustrările trecutului. Se referea în primul rând la rolul Germaniei și Europei în negocierile de pace referitoare la Ucraina, la accelerarea extinderii Uniunii și la promovarea unui discurs activ în relația cu SUA. A vizitat, deja, Kievul promițând muniție, rachetele Taurus fără limită de utilizare și susținere necondiționată. Spre deosebire de Angela Merkel, Merz a înțeles politica Rusiei și pare decis să răspundă cu demnitate.

Cum notam, comentatorii deplâng deja lipsa de experiență administrativă a viitorului cancelar. Să spunem că, dat la o parte de Merkel, s-a orientat spre spațiul privat-bancar și spre pregătirea ca pilot. Două opțiuni cu asumări de riscuri, opțiuni care pretind un caracter puternic și capacitatea de asumare a responsabilităților. Nu putem fi deloc siguri că în lumea tranzacționistă promovată de noua echipă de la Casa Albă nu va fi mai bună o experiență de tip antreprenorial în detrimentul prăfuitei birocrații tradiționale! Poate pilotul Merz va reuși să scoată atât economia Germaniei din criză, cât și Europa din blocajul decizional de până acum.