Povestea personajului visător în ale politicii, dar foarte pragmatic ca lider de opinie, care a reușit să pacifice pentru moment Banatul cel rupt de împărăția duală, este mult prea interesantă și complexă pentru a nu scormoni puțin în documentele vremii. Chiar dacă, din punctul de vedere al liderilor românilor bănățeni, Otto Roth nu era tocmai cel mai potrivit să ocupe funcția de șef al noii Republici Bănățene, acesta a fost totuși tolerat pentru caracterul pacifist al majorității acțiunilor sale. Deși se votase la Alba-Iulia unirea cu România, Banatul era pe niciunde în acel moment, fiind un petec de pământ între trei țări ce încercau să se redefinească teritorial.

Nu era deloc simplu să jonglezi cu o provincie între armatele regale ale Serbiei și ale României, foste aliate, dar pe poziții divergente în privința Banatului, pentru a asigura o brumă de administrație civilă. De fapt, se dorea o conciliere pentru a asigura o viață liniștită locuitorilor abia ieșiți dintr-un război mondial. Dacă armata franceză, care și-a interpus trupele între cele două țări mai sus pomenite, nu ar fi fost pe poziții, ar fi putut să izbucnească un nou conflict armat, așa cum de altfel a izbucnit în vara lui 1919 în Ungaria.

La începutul anului 1919, Roth a continuat să caute variante pașnice pentru Banat. În întâlnirile sale cu reprezentanții francezi, a propus un „Banat independent, sub protecție franceză”, și a sugerat includerea sa ulterioară în imperiul colonial francez. Oferindu-se să negocieze eliberarea captivilor francezi din Ungaria, Roth a câștigat un anumit sprijin din partea generalului Léon Gaston Jean-Baptiste Farret. La sfârșitul lunii martie, i s-a permis să se mute din Arad la Lugoj; el și Farret au călătorit apoi la Belgrad, unde Roth și-a prezentat planul pentru independența bănățeană. Atât Hajdu, cât și Ormos îl văd pe Roth ca trimis personal al lui Kun, a cărui misiune principală era să producă o destindere între Franța și Ungaria sovietică; Kun a încercat să obțină de la francezi retragerea cererile teritoriale mai radicale, și anume cele subliniate anterior în Nota Vix. 

Misiunea a avut un succes parțial, prin faptul că a stabilit un armistițiu de două săptămâni între cele două state. În timpul șederii sale la Belgrad, Roth a colaborat cu generalul francez Paul-Joseph de Lobit. El l-a informat pe Lobit că maghiarii ar avea puterea necesară pentru a răsturna regimul Kun singuri, dacă ar fi ajutați de o forță de intervenție de 45.000 de oameni și dacă ar fi lăsați să spere că Ungaria va putea păstra o parte din teritoriile sale tradiționale.

Toate planurile lui Roth pentru Banat au fost respinse de ambasadorul francez în Iugoslavia, Louis Gabriel de Fontenay, care a fost deosebit de ironic față de afirmația lui Roth conform căreia românii bănățeni pledau și ei pentru independență. În urma plângerilor românilor cu privire la relațiile sale cu Roth, Farret a fost rechemat în Franța.

Din mai 1919, Armata Română a început să se deplaseze în Banatul de est. În săptămânile următoare, trupele românești au intrat în Ungaria; Roth s-a mutat înapoi, pe teritoriul controlat de Ungaria, mai întâi la Seghedin și apoi la Budapesta. Guvernul sovietic a fost răsturnat de români în augustul acelui an, făcând, în cele din urmă, loc unei republici conservatoare. Roth se ascundea la una dintre rudele sale pe strada Aradi 22, Terézváros (cartier budapestan), unde a fost arestat pe 8 februarie 1920. A rămas în
arest în timpul proclamării Regenței Maghiare sub conducerea lui Miklós Horthy. La începutul lunii mai 1920, revista socialistă „Előre” a susținut că Roth a fost victima Terorii Albe. După ce un procuror regal a preluat ancheta la Budapesta, Roth a dovedit că nu fusese implicat în niciun act legat de Teroarea Roșie anterioară și a fost eliberat din închisoare până la 15 mai. Până în august 1920, fostul comisar se întorsese la Timișoara, unde a fost din nou luat prizonier, de data aceasta de România.

În acest interval, Banatul a fost efectiv împărțit între Iugoslavia și România, Timișoara ajungând la cea din urmă. Constantin Argetoianu, care a ocupat funcția de ministru de interne, l-a acuzat public pe Roth că întreține o corespondență duplicitară cu Budapesta și a anunțat că publicarea acesteia va descoperi o rețea de iredentiști maghiari în Banat.

Acest grup, susținea Argetoianu, fusese instruit să strângă voturi pentru Partidul Socialist din România. După cum susține Brînzeu, eliberarea lui Roth a avut loc după ce i-a promis oficial lui Artur Văitoianu, prim-ministrul României, că nu se va mai implica, sub nici o formă, în politică.

Jocurile politice aveau să-i aducă pe Argetoianu și pe Roth împreună, ca fideli colaboratori, în anii ce aveau să urmeze.
Această versiune este creditată și de „Amerikai Magyar Népszava”: „Dr. Ottó Róth a fost închis pentru scurt timp de un tribunal militar român, dar, după ce a promis că se va retrage din politică, a fost eliberat de către […] un fost colonel de stat major austro-ungar, Gheorghe Domășneanu”.

Argetoianu a susținut că a decis personal eliberarea „fostului președinte comunist al Republicii Timișoara” (deși Roth era doar socialist cu vederi potrivnice bolșevismului), pe care îl numise anterior „comisar al guvernului maghiar”. După eliberare, Roth a rămas prietenul devotat al lui Argetoianu timp de cel puțin două decenii și s-a întors în România Mare, unde „și-a încetat complet activitatea politică”. A fost prezent la reuniunea liceului său, care a avut loc în 1921 la Orăștie: „Au venit nouă dintre cei șaptesprezece foști colegi de clasă. Pe lângă morți, lipseau și cei plecați în Ungaria”. În perioada interbelică, cabinetul de avocatură al lui Roth, descris de Ungár ca fiind „de
succes”, se afla la numărul 29 de pe Bulevardul Regina Maria, una dintre străzile principale ale Timișoarei. La începutul anului 1921, acesta își împărțea birourile cu un avocat român, Emil Doboșan. Mai târziu în acel deceniu, l-a ajutat pe prietenul său Franyó Zoltán să-și recupereze banii datorați de Mihály Fekete, care închiriase Teatrul Maghiar; acest caz a necesitat ca datoriile teatrului să fie gestionate de un medic veterinar, Árpád Szekeres.

Deși retras oficial din politica activă, Roth a continuat să călătorească în străinătate pentru a susține prelegeri publice despre „democrație și socialism” și a continuat să scrie articole pentru presa bănățeană. L-a găzduit pe Oszkár Jászi, decanul liberalismului
maghiar în exil, când Jászi a vizitat Timișoara (mai 1923). În septembrie 1927, a oferit detalii despre perioada petrecută în postul de comisar, într-un interviu pentru „Temesvarer Zeitung”. Pe atunci era căsătorit cu Rozalia (posibil, născută Singer), o cunoscută fotografă din Timișoara. Din 1926, aceasta deținea propriul studio foto, numit Pittoni sau Pollyphoto, aflat în Palatul Marschall din Elisabetin, apoi la Hotelul Carlton din zona Cetate. Cuplul a avut trei copii, pe care i-a crescut în religia catolică.

Potrivit cercetătoarei Andreea Dăncilă Ineoan, „proiecte precum Republica Banatului a lui Otto Roth” erau încă populare în rândul unor segmente ale minorității maghiare în anii 1920. În 1930, o coaliție guvernamentală formată din Partidul Național Țărănesc și social-democrații români (PSDR) a introdus organisme descentralizate în afacerile publice. În luna iulie a acelui an, delegații PSDR în noul consiliu municipal al Timișoarei i-au cerut lui Roth să-i reprezinte în Uniunea Municipiilor din județul Timiș-Torontal, dar acesta a refuzat oferta. Amintirile din perioadele sale de arest erau încă proaspete.

Cu toate acestea, a acceptat să servească drept delegat al orașului la „Directorat Banat”, alături de baronul Andor Ambrózy, Ioan Baltescu și Ioan Probst. Patru ani mai târziu, a fost integrat în departamentul juridic al Camerei de Muncă din Timișoara.
Până la sfârșitul anului 1932, Roth revenise discret la poziția autonomistă, plângându-se de politicile centralizatoare ale guvernelor române. E drept că și unii fruntași români aveau păreri critice despre administrația centralizată bucureșteană.
El a încercat să relanseze acest proiect cu ajutorul colegilor săi de școală români, Brînzeu și Groza, și a susținut, de asemenea, că Văitoianu aproba acest lucru. Planul său inițial era să obțină sprijin în critica sa socială printr-o serie de conferințe la Institutul
Social pentru Banat al lui Dimitrie Gusti. Brînzeu, care s-a declarat autonomist de dreapta, notează că Roth era probabil un „comunist antibolșevic”, deși unul care era bine informat despre evenimentele din Partidul Comunist Român, cunoscând inclusiv detalii despre locul unde se afla Eugen Rozvan. Brînzeu consemnează, totodată, sprijinul lui Roth pentru Frontul Plugarilor, de extremă stânga, al lui Groza și Adrian Brudariu, care a inclus și participarea la congresul său din 1933, de la Deva. Conform aceluiași jurnalist, Roth se aștepta ca desele conflicte de la frontiera sovieto-japoneză să explodeze într-un război la scară largă și credea că România va prospera ca furnizor de cereale al Armatei Roșii.

În anii 1930, activitatea de comisar a lui Roth a fost revizuită critic de naționaliștii români, începând cu un „atac dur” al lui Constantin Rabinovici în ziarul „Unirea română”. După cum a susținut Ungár, acest articol îi determina în mod intenționat pe cititori să confunde republica din 1918 cu Republica Sovietică Maghiară, descriindu-l pe Roth drept un „comisar roșu”. Avocații Timișoarei, inclusiv cunoscutul Pompiliu Ciobanu, au susținut în continuare că Roth fusese plătit pentru serviciile sale cu un „camion plin de hârtii” și „cinci milioane de coroane”.

În decembrie 1934, Liga Generală a Meșteșugarilor a făcut publice acuzațiile privind neregulile de la Camera Muncii, menționând că acestea au fost facilitate de Otto Roth, fost comisar al lui Béla Kun, care i-a chinuit pe românii bănățeni în perioada unirii și care a luptat prin toate mijloacele împotriva actului de unire”. Roth a demisionat din funcția sa de la Camera Muncii în martie 1935, dar, în 1936, i-a dat în judecată atât pe Rabinovici, cât și pe Ciobanu pentru defăimare, iar în 1938 făcea planuri de a se muta cu familia în Madagascarul francez, menționând că aceasta era o mișcare generală a evreilor confruntați cu creșterea antisemitismului. 

În acea perioadă se vorbea intens despre un posibil „Plan Madagascar”, pentru a se pune bazele unui stat evreu. Călător frecvent în străinătate, Roth s-a internat într-un sanatoriu din Pesta, unde și-a tratat o afecțiune neurologică.

Jurnalele lui Brînzeu consemnează că Roth a devenit la fel de preocupat de conflictul diplomatic dintre România și Ungaria. Se pare că birocrații din timpul regenței i-ar fi spus că iredentismul maghiar era doar de fațadă. În iunie 1939, Roth i-a spus lui Brînzeu că „ungurii de rasă pură” erau de fapt în favoarea unei uniuni personale între Ungaria și România, ca singura modalitate de a-și proteja țara de vasalitatea față de Germania nazistă.

Roth a reexaminat această poziție la începutul anului 1940, când era supus unei intervenții chirurgicale la Budapesta. Acolo a fost martor la sosirea unui număr mare de maghiari din România, toți așteptându-se să se întoarcă acasă alături de un „Honvédség” invadator. Perspectiva, susținea el, era „nebunească”.

În iulie 1940, România Mare a început să se prăbușească odată cu anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică. Acest lucru a indus o stare de panică în rândul evreilor români, care se temeau că vor fi supuși unor represalii; la acea vreme, Roth și-a reluat colaborarea politică cu Argetoianu, spijinind stabilirea contactelor cu Partidul Comunist. Fiul său, Roland Robert, își amintea că în cursul anului 1940 a avut primele contacte cu Uniunea Tineretului Comunist (UTC).

În timpul negocierilor paralele pentru Dictatul de la Viena, care au dus la atribuirea Transilvaniei de Nord Ungariei, fostul comisar s-a declarat șocat de influența crescândă a Germaniei. După cum a remarcat Brînzeu, Roth a văzut posibilitatea ca Banatul să fie transformat într-un protectorat german, dar a susținut că crearea acestuia sub nazism ar însemna un dezastru pentru evreii locali. După cum l-a informat pe Brînzeu, acest scenariu i-a transformat probabil pe toți evreii în susținători ai statului român, văzut de ei ca alternativa mai bună. Pe 4 iulie, Ion Gigurtu a fost numit prim-ministru, România fiind plasată ferm sub un Partid al Națiunii, de extremă dreapta. Înainte de a se întâmpla acest lucru, Argetoianu a făcut o încercare de a instaura un regim de stânga alături de PSDR; Roth a fost chemat să asiste la negocieri.

În urma introducerii de către Gigurtu a politicilor antisemite, Roth a trebuit să-și închidă cabinetul de avocatură. Ascensiunea Statului Național Legionar, urmată de dictatura lui Ion Antonescu, a extins persecuțiile. La sfârșitul anului 1940, familia sa a fost amenințată cu evacuarea din casă, Siguranța deschizând, se pare, un dosar privind activitățile „bolșevice” ale lui Roth; Brudariu a intervenit cu succes pentru prietenul său.

Din aprilie 1941, Germania a invadat și a împărțit Iugoslavia, creând Banatul iugoslav într-o unitate teritorială nazificată. În 1942, Roth a început să se teamă că toți evreii bănățeni vor fi deportați în Gubernia Transnistria și că Banatul românesc va fi unit cu vestul ocupat, sub stăpânire nazistă. În această etapă a vieții sale, și-a exprimat regretul că nu și-a expus copiii la iudaism.

În octombrie, în timp ce regimul Antonescu se gândea să permită uciderea evreilor bănățeni în Holocaustul organizat de germani, Groza a intervenit pentru a obține o amânare. Scrisoarea sa către Antonescu îl descria pe Roth ca fiind apolitic și „neclintit în simpatiile sale pro-românești”. În ianuarie 1944, Roth însuși a organizat o intervenție în favoarea lui Groza, care fusese arestat în urma implicării sale într-un grup de rezistență numit „Uniunea Patrioților”. Potrivit lui Brînzeu, efortul l-a convins pe Antonescu să-l lase pe Groza liber; Roth însuși s-a referit la Uniunea Patrioților ca la o operațiune sub steag fals a oamenilor lui Antonescu. 

După cum a consemnat Brînzeu, Roth ajunsese să-l considere pe Groza un „nebun care nu ar trebui deranjat din visarea sa”.
Jurnalul lui Brînzeu îl descrie pe Roth ca întorcându-se împotriva comunismului, exprimându-și în privat aceste convingeri.
Până în 1954, Roth și Brînzeu fuseseră puși sub supravegherea agenților Securității, care le monitorizau corespondența. Otto Roth a murit la Timișoara, pe 22 aprilie 1956. La înmormântarea sa în Cimitirul Evreiesc a fost prezent Groza, care era purtător de sicriu.
Cu toate umbrele din cariera lui de politician, acest gest arătă fața umană a lui Groza, care nu și-a uitat prietenii din copilărie.