Am declarat, în câteva rânduri, că premiile fac mai mult rău decât bine. Dezbină, prilejuiesc reacții furioase.
Am mărturisit că, dacă aș putea să dau înapoi premiile ce mi s-au acordat, fără să-i jignesc pe cei care mi le-au acordat, aș păstra unul singur — premiul de debut. Acel moment extraordinar, când, dintr-un ocean de aspirații, cineva culege valul tău și-l face să strălucească, îl face să pară mai înalt decât altele. După un asemenea moment, s-ar cuveni să rămâi singur, luptându-te, în valuri, doar cu scrisul tău.
De curând, decernarea unor premii a încins, încă o dată, tărâța în scriitorul român. N-am nicio cădere să spun nici dacă un premiu a fost meritat sau nemeritat, nici să justific sau să condamn ploaia de premii care se abate asupra unui scriitor bănuit că ar fi „dorlotatul” unei cooperative literar-financiar-administrative.
Tot ce mă încumet să fac este să ofer un scurt citat dintr-un discurs rostit la Caracas, în 1972, de un scriitor, aș îndrăzni să spun, mai important decât cei care se burzuluiesc unii la alții astăzi în România premiaților și nepremiaților — Gabriel García Márquez. Sunt gânduri împărtășite cu ocazia primirii Premiului „Rómulo Gallegos”, la vremea aceea cel mai prestigios premiu acordat unui scriitor latino-american:
„Acum, pentru că suntem singuri, între prieteni, aș vrea să vă solicit complicitatea și, cu ajutorul dumneavoastră, să păstrez așa cum se cuvine amintirea acestei zile, prima din viața mea în care am venit personal și în deplinătatea facultăților mele intelectuale pentru a realiza deodată două din lucrurile pe care îmi propusesem să nu le fac niciodată: să primesc un premiu și să țin un discurs.
Întotdeauna am crezut, în pofida altor păreri respectabile, că noi, scriitorii, nu am venit pe lume pentru a fi încununați cu lauri. Întotdeauna am crezut, și mulți dintre dumneavoastră știu aceasta, că orice omagiu public e un început de îmbălsămare. Întotdeauna am crezut, în sfârșit, că scriitorii nu sunt scriitori prin propriile lor merite, ci prin nefericirea de a nu fi altceva și că munca noastră solitară nu trebuie să ne aducă alte recompense sau privilegii decât cele pe care le merită cizmarul pentru pantofii ieșiți din mâna lui”.
(Traducere: Mihnea Gheorghiu)
Asta nu l-a împiedicat pe Márquez să accepte toate premiile și onorurile care s-au abătut mai apoi asupra lui. Și bine a făcut. Le-a meritat.
Noi, scriitorii, suntem și ușor pișichieri — când premiile sunt câștigate de alții, părem loviți de bâzdâc. Ne repezim să spunem că, la urma urmelor, premiile cu pricina sunt cam irelevante și că premiații ar da un semn de demnitate refuzându-le. Dar, când aceleași premii, sau alte onoruri, bat la ușa noastră, uităm să le refuzăm.
Spre cinstea lui, nu-mi aduc aminte ca Márquez să fi bombănit când alții au primit un premiu sau altul. Avea și el bâzdâcurile lui, dar nu și pe acesta.
Ne place să fim „îmbălsămați” cu glorie și în glorie, încă din fragedă tinerețe. Apoi ne plângem că suntem tratați, nedrept de devreme, ca niște mumii ambulante.
De fapt, ar trebui să ne gândim că, atunci când un autor moare înaintea operei sale, avem de-a face cu un act natural, în ordinea firescului, dar când opera moare înaintea autorului ei, avem dovada tragic-irefutabilă a eșecului.
Un veac de singurătate mai e cum mai e, dar un eșec cât o eternitate numără o infinitate de veacuri.
