„Prefer să fiu învinsul mizelor mari decât triumfătorul derizoriului” Interviu cu sculptorul Vlad Ciobanu

1172

Vlad Ciobanu s-a născut la 11 aprilie 1948, în comuna Pungești, județul Vaslui. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, București. Din 1990, predă la Catedra de ceramică a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti.

Premii: 1985, Premiul Concursului pentru Desen și Sculptură „Amici del Pomero”, Milano, Italia; 1999, Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru Artă Ambientală; 1999, Medalia de aur „Dantesca”, Ravenna, Italia; 2005, Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru Sculptură. A realizat o seamă de lucrări la simpozioane naţionale şi internaţionale: Hobiţa, Sălişte, Măgura, Bacău, Sighet, Ipoteşti, Negreşti (Oaş), Bor (Iugoslavia), Troian (Bulgaria), Usice (Serbia) ş.a. În 2004 a fost declarat cel mai bun sculptor român. Expoziții personale: 1997, 2001 — Galeria Simeza; 2004 — Galeria „Artis”. Expoziții românești în străinătate (selecție): 1985, Rotterdam, Olanda; Milano, Italia; 1992, Sevilla, Spania; 1993, Muzeul Național, Belgrad, Serbia; 1996, „Desene de sculptori”, Budapesta, Ungaria; 2004, Belgrad, Serbia; Sofia, Bulgaria; Viena, Austria; Berlin, Germania; Strassbourg, Franța; Monumente realizate: „Eroul Necunoscut”, Alexandria; „Regele Ferdinand”, Alba Iulia; „Dimitrie Cantemir”, Onești, Bacău.

Robert Șerban: E adevărat că zidurile și gardurile caselor din Pungești, acolo unde v-ați născut, ba chiar și cele ale primăriei, CAP-ului, școlii și miliției erau pline, prin anii ’50, de desenele unui copil dat în urmărire pentru asta? Se practica graffiti, după război, în Vaslui?
Vlad Ciobanu: Eram un copil neastâmpărat, curios, trăind în lumea satului meu natal, Pungești, ca-n Rai. Eram stăpânul bucuros al locului! Pungeștiul, aflat pe valea Racovei, în județul Vaslui, este și era, în felul lui, un sat special. Până după Al Doilea Război Mondial era un fel de târg, centru de plasă. Spuneau cei mai bătrâni că, în partea lui răsăriteană, era plin de prăvălii, majoritatea fiind evreiești. Lumea încă resimțea efectele războiului, îmi amintesc faptul că vreo câțiva ani veneau, se scurgeau prin fața porții, trupe rusești. Cei de vârsta tatălui meu, în diferite ocazii, unii dintre ei purtându-și semnele, făceau referiri la momentele prin care au trecut. Satul se transforma fără ca noi, copiii, să ne dăm seama. Preocupările adulților, tensiunile și spaimele lor legate de venirea comuniștilor, de colectivizare, treceau pe lângă mine fără a-mi provoca nicio emoție. Nici măcar arestarea bunicului meu și condamnarea lui politică nu m-au tulburat foarte tare, cred că nu prea înțelegeam ce înseamnă a fi arestat sau condamnat, cu atât mai mult, politic! Cam ăsta era cadrul. Cred că eram prin clasa a cincea când s-a petrecut întâmplarea la care faci tu referire. Am mai povestit-o undeva, nu mai stiu unde, văd c-a ajuns și la tine. 

Probabil că era într-o primăvară. Este adevărat, eu eram bolnav de desen, orice suprafață liberă mă provoca și devenea suportul intervențiilor mele! Caiete, paginile albe ale cărților și manualelor, pereții caselor și grajdurilor… Ce puteam eu, un copil dintr-un sat aflat la treizeci și șase de kilometri de oraș, dacă Vasluiul era oraș, ei bine, ce puteam eu să desenez?! Pe lângă ceea ce vedeam în jur, desenam bătăliile lui Ștefan cel Mare cu turcii, eram acolo, la locul faptelor, isprăvile lui Gruia și ale lui Novac, asta citeam!, si încercam să reproduc scene din filmele pe care le vedeam, sâmbătă seara, la Căminul Cultural. Ei bine, tocmai asupra lui m-am abătut eu, într-una dintre zile. Cu cărbune, cu cărămidă, frunze, iarbă, cenușă, pământ, am umplut cu desene tot Căminul, de jur-împrejur, Voroneț l-am făcut! Nu-mi amintesc să mă fi certat cineva, oamenii erau prinși cu ale lor. Numai că, într-una dintre zile, a venit în sat primul-secretar al regiunii Iași, așa erau atunci împărțirile teritorial-administrative, în regiuni, în raioane, și a văzut desenele mele pe pereții Căminului. Desenasem scene din filmele văzute, așa cum am spus, din războiul rușilor cu nemții și din Marea Revoluție din Octombrie, că asta se proiecta. Acu’, dacă desenam steaua cu cinci colțuri, secera și ciocanul pentru ruși, făceam și svastica și crucea neagră a nemților, ca să se poată deosebi, să poată fi identificați, nu-i așa? Omul nostru, secretarul regiunii, probabil că era un ins simplu, un muncitor, nu știu, a văzut svastica și crucea nemțească pe Cămin și l-au apucat toate furiile. A dat dispoziție și, pe seară, a venit o mașină și l-au ridicat pe profesorul de desen. Probabil că desenam destul de bine dacă nu și-au dat seama că e isprava unui copil! Una peste alta, l-au luat pe profesor și l-au dus la Sfatul Popular pentru a-l pune să recunoască. Ce să recunoască, el habar n-avea, era un tinerel, absolvent de liceu, suplinitor, nici nu știu dacă stătea în sat. Uneori, orele de desen erau înlocuite cu altele. Nu știu ce i-au făcut, probabil că l-au bătut, pentru că după aceea nici c-a mai venit. Dar, în noaptea următoare, mergând la serviciu, paznicul, care era și om de serviciu, a înțeles ce se petrece — nu știe nimeni într-o instituție ce știe omul de serviciu! — și le-a spus că „nu băietu-i vinovat”. „Este-aicea,-n sat, un copchil, a lu’ Ciobanu, care se uită la tine șî ți-nchipuie ca-n poză. Nu mai bateți băietu digeaba! Acuș îi dimineață șî tre’ sâ treacâ copchilu ceala la școalâ!” Eu, mergând spre școală, setos de cunoaștere nevoie mare, mă trezesc chemat de niște oameni de oraș, cu haine de piele, cu fețe și mâini albe. După ce m-au întrebat cum mă cheamă și al cui sunt: „Mă, am auzit că știi să desenezi!” „Da!” „Eu nu prea cred… Nu cred că știi să desenezi cai, turci, bătălii, pe Ștefan cel Mare” (l-au recunoscut, ceea ce mă face să cred că desenam destul de bine, oricum, măcar să se creeze situația asta). „Ba da!” „Bine, să zicem că asta poți, cai și oameni ai și aici, în sat, daaa’ bătălii cu nemți și ruși, tancuri, avioane, de-astea, nu cred că știi să faci!” „Ba da, pot!” „Eu nu cred, hai să-mi arăți!…” „N-am cum, că trebuie să merg la școală!” „Las’ că te scutesc eu… dă, mă, un telefon la școală!…” Am intrat într-un birou, mi-a pus o hârtie în față și un creion și mi-a cerut să-i desenez o bătălie cu nemți, cu tancuri, cu avioane, tot tacâmul. Eram mândru nevoie mare, un nene de la oraș este interesat de calitățile mele, cine mai era ca mine? M-am aruncat în hârtia aia ca-n apă, nu mai vedeam, nu mai auzeam nimic! Pe când desenam eu mai în uitare de sine, am luat o palmă de-am zburat în perete și am leșinat. Ăsta a fost primul meu premiu pentru desen! Am scăpat cu văruitul căminului. După aceea am înțeles ce frumușică de ispravă făcusem. Bunicul, Ilie Ciobanu, fusese arestat ca dușman al orânduirii de stat, a și murit acolo. Puteau considera că „la ăștia e ceva în familie” și puteau să-i aresteze pe-ai mei și, pe noi, copiii, să ne bage într-o casă de copii pentru reeducare. Ce ne-a salvat? Știu asta de le paznicul și omul de serviciu, mai înainte pomenitul Sânică al lui Leonte, îl desenasem și pe Lenin, cu toată revoluția lui! Mai mult, după ce m-am trezit, m-au întrebat de unde am luat eu toate lucrurile din desenele mele. Le-am spus că din filmele pe care le-am văzut la Căminul Cultural. Și acum mă înfior când mă gândesc ce putea să se întâmple, alții au pățit-o pentru mult mai puțin.

R.Ș.: Ați fost un absolvent matur — la 33 de ani — al Institutului de Arte Plastice din București. Unde și la cine/ce ați ucenicit înainte de a intra la Institut?
V.C.: Eu nu am urmat vreo școală de specialitate, am urmat școala primară și elementară la Pungești, apoi, clasa a șaptea și liceul, la Onești. Aveam ca pasiuni cititul și istoria. La Pungești, am avut doi profesori remarcabili, care mi-au întreținut această pasiune, Elena Rotaru și domnul Scutaru, erau tineri, aveau carismă și entuziasm. S-au și căsătorit, după aceea. De altfel, pentru o familie de țărani, la noi în casă se citea destul de mult. Mai ales bunicul meu matern, Avram Sosu, cred că a citit tot ce era de citit în sat. La liceu, în Onești, am avut norocul unor profesori remarcabili. Cei cu care am rezonat eu mai mult, acum îmi dau seama, parcă în prelungirea celor de la Pungești, Constantin Cuciuc pentru istorie și poetul Constantin Th Ciobanu, organizatorul Zilelor Culturii Călinesciene de la Onești. După terminarea liceului, m-am dus să dau examen la Istorie, voiam să mă fac arheolog. Mi s-a respins dosarul pentru că bunicul meu fusese deținut politic și deoarece, așa cum știi, Istoria, Filosofia și Dreptul erau considerate ideologice. În timpul școlii am continuat să desenez, cu aceeași pasiune, pereții blocurilor, manualele, caietele… La Onești funcționa, în fostul conac, Casa Pionierului, cu diferite cercuri dedicate îndrumării unor vocații. Acolo l-am găsit pe domnul Nicolae Tătu, care m-a încurajat și m-a îndrumat, mirat de nivelul avansat în care mă aflam fără niciun fel de îndrumare. La un moment dat, a apărut în oraș un tânăr, carismatic și entuziast, absolvent al Institutului Pedagogic de la București, pictorul Gheorghe Mocanu. Acesta a înființat o Școală Populară de Artă, unde am mers și eu. Din când în când, venea de la București, de la Institut, un profesor, fostul profesor al lui Gheorghe Mocanu, domnul Nicolae Hilohi. La una dintre corecturi, cu surprindere și cu bucurie, domnul Hilohi a exclamat: „Tu desenezi mai bine decât destui dintre studenții mei, ai desen de sculptor! Dacă încerci la Institut, cred că ai șanse”. Asta mi-am amintit în momentul în care mi-a fost respins dosarul de înscriere la Istorie și ca o salvare a situației. M-am înscris, în 1967, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secția Sculptură. Bineînțeles, nivelul era foarte ridicat, concuram cu absolvenți ai liceelor de profil și am picat, nu mai știu cu ce medie, nu chiar descurajatoare! A urmat armata, am mai dat după aceea, fără să reușesc. Am avut o tinerețe destul de zbuciumată, plină de tot felul de evenimente, am intrat, am fost exmatriculat, am reintrat în 1977 și am absolvit în 1981, la clasa profesorului Vladimir Predescu, făcând Desenul cu Marin Iliescu și Anatomia artistică cu marele Gheorghe Ghițescu. Pe parcursul acestui destul de complicat periplu am avut colegi remarcabili, nume care astăzi sunt individualități ale artei și culturii noastre. Ioan Pârvan, Dumitru Cușa, Dumitru Juravle, Petre Grăjdeanu, Sava Stoianov, Ovidiu Simionescu, Marian Zidaru, Claudiu Filimon, Gheorghe Marcu, Ioan Bolborea sunt nume puternice în sculptura noastră și nu numai. Într-o perioadă destul de dificilă, comportamentul meu de cal sălbatic a suportat destule „amendamente” și corecții, dar, chiar și în acele condiții restrictive, cred că „timpul a avut răbdare” cu mine. Simultan cu toate acestea, am avut privilegiul de a frecventa atelierele unor mari maeștri, în calitate de ucenic, lucrând cu ei, învățând de la ei. Ion Irimescu, George Apostu, Constantin Popovici, Maria Cocea, Cristian Breazu, Doina Lie, Horea Flămând, Dumitru Passima, Alexandru Gheorghiță, pentru a da numai câteva nume, m-au ajutat să înțeleg resorturile și rosturile acestei minunate arte. Am învățat de la ei și faptul că a fi sculptor, a fi artist reprezintă mai mult decât o profesie, este un act de slujire, este un mod de a fi. Nu faci pentru că poți să faci, faci pentru că nu poți să nu faci!

R.Ș.: George Apostu s-a întrebat, la un moment dat: „Cum mai poți fi sculptor după Brâncuși?” Vă întreb și eu asta, fiindcă sunteți atât câștigătorul, de anul acesta, al Premiului „Resitutio. Brâncuși”, care se acordă la Târgu Jiu, dar și fiindcă sunteți un bun cunoscător al operei lui Brâncuși.
V.C.: Într-o anumită măsură! Referitoare la măsura lui în primul rând, întrebarea lui Apostu este perfect justificată. Arta lui Brâncuși închide un ciclu de evoluție a sculpturii ca artă și, totodată, îl redeschide. În ceea ce ne privește pe noi, românii, am mai afirmat asta, putem spune că am început să creăm sculptură, în sensul cult al termenului, pe la începutul anilor ’60. Până la generațiile din anii ’60–’70, în România s-a înfăptuit sculptură germană, franțuzească, italiană, nu românescă. Sigur, artiștii respectivi — Ion Georgescu, Valbudea, familia Storck, Vladimir Hegel — aveau acte de identitate românești, veți putea spune, deci sculptura lor e românească. Să luăm ca exemplu perioada elenistică. Se făcea sculptură în Grecia, în nordul Africii, în peninsula italică, Orientul Apropiat, pe malurile Pontului Euxin, iar cei care o făceau erau greci, italici, africani de diferite rase și etnii, sirieni, egipteni, traci. Da, dar sculptura pe care o făceau era elenistică. Particularizările stilistice țin mai mult de nuanță, mai puțin de categorie. Tentative, cu valoare de caz, au existat prin „Madona Stolojan”, a lui Dimitrie Paciurea, și exemplul lui Brâncuși, care a preluat universul formal ce i-a fost impregnat în copilărie și, printr-un proces creativ propriu și complex, a impus culturii lumii un nou mod de a face sculptură. Se poate observa faptul că cei care s-au raportat la exemplul lui Brâncuși l-au preluat sub aspect formal, pe când românii, care și l-au asumat ca exemplu, s-au dus la izvor, la sursa de inspirație, la universul formelor și simbolurilor existente în lumea tradițională a satului românesc. Într-un fel, sculptorii din această generație, a lui George Apostu, Ovidiu Maitec, Gheorghe Iliescu-Călinești, Săbiescu, Florin Codre, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Mihai Mihai, Cristian Breazu, Peter Jecza, Victor Roman, Constantin Popovici, Paul Vasilescu, au valoare de ctitori. Dacă este de riscat un răspuns la întrebarea pe care mi-ai pus-o, atunci aș spune că, urmând exemplul acestor iluștri, trebuie să ne întoarcem mereu la sursă, la rădăcină, la întrebare, la propria curiozitate ca formă atenuată, prin rațiune, a spaimei.

Despre premiu, acum… Vorba lui Creangă, „nu știu alții cum sunt”, pe mine mă bucură premiile, cu toate că știu cât hazard intră, din păcate, de prea multe ori în „întâmplarea” atribuirii. La Târgu Jiu, la propunerea directorului Centrului de Cercetare și Promovare „Constantin Brâncuși” al Primăriei Municipiului, domnul Doru Strâmbulescu, împreună cu Primăria, cu celelalte organisme și autorități locale, cu contribuția Institutului Cultural Român, cu sprijinul Ministerului Culturii și al Președinției României, organizez, coordonez, sunt curatorul Simpozionului Internațional „Constantin Brâncuși”. E un efort complex, de colaborare interinstituțională, deloc simplu la noi, cu un caracter slujitor. Este o satisfacție mare aceea de a colabora cu astfel de oameni și de crea necesarul câmp de rezonanță în jurul unei asemenea personalități și a unei creații de o asemenea anvergură. Problemele sunt mari, direct proporționale cu satisfacția reușitei. Am reușit să aduc „în pelerinaj la Brâncuși”, după cum s-au exprimat majoritatea dintre ei și au consimțit toți, nume dintre cele mai semnificative ale sculpturii de simpozion din lume. Meritul meu e minim, numele lui Brâncuși, puterea lui de fascinație este cauza, noi creăm doar prilejul. 

R.Ș.: Când foarte mulți artiști folosesc materiale „neconvenționale” ca să lucreze în tridimensional, materiale cu viață lungă, a căror întreținere nu implică eforturi și costuri, dumneavoastră ați rămas atașat de lemn. Care sunt argumentele pentru această opțiune?
V.C.: Cred că înaintea argumentelor sunt cauzele, în cazul de față, argumentele sunt cauzele. Materialul pe care încerc să-l semnific este chiar viața mea și, pe măsura darurilor și dăruirii, cu bunele și nebunele, văzutele, nevăzutele și cititele, cu părțile ei de curaj și de lașitate, cu spaime, bucurii, cu marile întâlniri pe care le-am avut — și le-am avut! —, cu tot ce mi-a transmis nesfârșitul șir de strămoși. Cred că îi înțeleg pe cei care abordează toate aceste materiale, s-au născut cu ele, fac parte din viața lor, au semnificații pentru ei, e firesc, e, până la urmă și în primă instanță, un act de sinceritate — fac ceea ce sunt pentru a deveni ceea ce fac! În faptul dialectic al artei, nu e o situație conflictuală, mai degrabă putem vorbi despre parcurgerea unor etape. În ceea ce mă privește, cred, sper că am identificat un punct de autonomie estetică cu puterea de a mă exprima pe mine, pe cei din care mă trag și, în măsura în care extind acest punct într-o arie, pe ceilalți, pe noi, condiția noastră în acest Univers. E mult, foarte mult, disproporționat de mult, dar prefer să fiu învinsul mizelor mari decât triumfătorul derizoriului. Nu e o ambiție, nu cred că mă preocupă gogoașa născocită de greci, Gloria. Materialul în care lucrez trebuie simțit, e ca o logodnă, trebuie să-i fiu supus pentru a spera că mi se va supune înfăptuitor! Mai încerc și eu să mă joc și să experimentez relații cu aceste materiale, dar, în forme constitutive, mă simt legat de materialele vechi, cu care se pot face surprinzător de multe lucruri noi.   

R.Ș.: Arta conceptuală pare un cartof fierbinte. Se poate răci, se poate face piure, se poate cosuma așa, direct, sau, poate, în alte combinații?
V.C.: E fierbinte pentru cine-l înghite! Elemente de conceptualism se găsesc în mai toate epocile și în aproape toate curentele. Am rezerve legate de vizualitatea care are nevoie ori chiar pune accentul pe text, fiiindcă nu de puține ori rămâi doar cu acest enunț al intențiilor. Într-o discuție cu marele profesor de Anatomie Artistică, Gheorghe Ghițescu, l-am întrebat de ce nu-i mai chestioneză și asupra părții teoretice pe studenții care vin cu desene convingătoare. Mi-a răspuns că, prin desen, este antrenată și se califică o anumită capacitate de observare și memorare vizuală. Pentru un artist plastic este esențial. În măsura în care există condiții, această memorie vizuală se poate constitui în baza, în suportul și materia primă a unei viziuni plastice. Îmi dădea exemplul picturii rupestre de la Altamira, Lascaux etc. Acești excepționali desenatori nu aveau habar despre reperele anatomice, nu erau în stare să teoretizeze și să cristalizeze un concept, dar… ce artiști! 
Mai mult, unele lucruri sunt cu adevărat valoroase, însă, din păcate, sunt parazitate și înecate de multă, prea multă impostură. Acolo unde arta conceptuală este adevărată și este vehiculul unui adevăr, nu intră în coliziune cu ceea ce s-a făcut până la ea, dimpotrivă, este o complementare binevenită. De altfel, așa cum se spune despre muzică, și o spun muzicieni mari, că muzica este bună, adică e muzică sau nu este! Aceleași criterii pot fi aplicate și picturii, sculpturii, oricărei arte. Observă, te rog, faptul că orice curent este exprimat și se definește prin nucleu, și nu prin zonele limitrofe, unde e multă gălăgie, dar, nu de puține ori, sunt create și câmpuri de interferență fertilă. Poate că aici s-ar aplica definiția lui Einstein asupra geniului, și aș spune că avea ceva pricepere în domeniu… El spune: „Toată lumea știe că un anumit lucru nu poate fi înfăptuit, doar că, din când în când, apare câte un ignorant și îl face!” 

R.Ș.: Scriitorul Florin Toma crede că sunteți cel mai poet dintre sculptori. Sculptorii sunt cei mai zdraveni dintre artiștii vizuali, poeții, cei mai fragili dintre literați, măcar la nivel imaginar. Unde și cum începe relația sculpturii cu poezia? E de bun augur o astfel de relație pentru sculptorul care sunteți?
V.C.: Riscantă afirmație, poate că s-a dorit un compliment, dar vine în siajul unei butade care a circulat, cu mai multă sau mai puțină îndreptățire, pe seama unor scriitori și artiști plastici: „Este cel mai bun sculptor dintre scriitori și cel mai bun scriitor dintre sculptori”. Nu știu ce a vrut Florin Toma să spună, eu nu prea scriu poezie. Când spun „nu prea”, înseamnă că am încercat și nu mi-a ieșit. Iubesc prea mult poezia, îmi sunt prea dragi poeții pentru a mă expune cu încercările mele. Poate că Florin Toma a vrut să-mi sugereze faptul că nu iubesc îndeajuns sculptura și nu-mi sunt destul de dragi sculptorii… Cine știe, îl voi întreba.
R.Ș.: Era un compliment, vă spun sigur! 

V.C.: Așa cum singur spui, e o prejudecată aceea cu sculptorul puternic, viguros, energic, cu voce puternică. Este adevărat, sunt mulți sculptori, printre care și eu, care justifică această preconcepție. Pot da exemple de sculptori de mare forță, prin ceea ce au făcut, care nu au fost sau nu sunt atletici, Paul Vasilescu sau Neculai Păduraru, spre exemplu. Dar câtă energie, câtă forță bine strunită emană sculpturile lor! Pot da exemple de poeți viguroși, atletici și plini de energie, Nichita, Grigore Hagiu, Ioan Flora, Adam Puslojic, George Vulturescu, Cosmin Perța, ca să dau câteva exemple la repezeală. De altfel, așa cum bine știi, e o falsă dihotomie! Prin consecință, relația sculptorului nu începe și nu se termină, e vorba de ceva constitutiv, valabil pentru orice om, conștient sau nu. Până la urmă și din începuturi, s-au născut din sincretismul acelorași ritualuri, nu pot exista una fără cealaltă, se interpotențează și ne semnifică.

R.Ș.: Ca să rămânem în vecinătatea sculptură-literatură, sunteți unul dintre artiștii vizuali cu multe prietenii și amiciții în lumea literară. Ce are aparte lumea scriitorilor, ce o face atractivă? Ce o deosebește de cea din care faceți parte?
V.C.: Eh, aici e poveste lungă și, cumva, destul de simplă. Copil fiind, cutreierând pădurile, dealurile și coclaurii din jurul satului, aveam, asemenea oricărui copil, mirări, nedumeriri, întrebări. N-aveam cui să i le pun. Viața era aspră, mai ales în cumpliții ani cincizeci, nimeni n-avea timp și stare sufletească pentru așa ceva. Mai ales în cazul nostru, vizați ca fiind, în urma arestării bunicului Ilie, dușmani ai regimului. Desenam și citeam, când aveam timp, mai ales când plecam cu vitele sau cu oile și caprele la păscut. Aveam și câteva cărți în casă, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Jules Verne, la bunici erau mai multe și mai savante. Îmi amintesc faptul că la bunicul Ilie era și Tratatul de Medicină Legală al lui Mina Minovici. În podul casei erau toate manualele pe care învățaseră tata și frații lui, au fost șase, și, atunci când era vreme, mă strecuram și le citeam. Astfel, am învățat lucruri care nu ni se spuneau la școală, Religie, spre exemplu, cu toate povestirile apocrife și cu pildele respective. 

În Moldova există, dacă pot spune astfel, două religii laice — Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu, cel din urmă era recitat, i se cântau romanțele… M-a încurajat și profesoara mea de Limba Română, domnișoara Elena Rotaru, și mergeam la bibliotecă, cred că aveam o fișă destul de consistentă, fapt care se va repeta și la Onești, unde ne-am mutat în ’61. Desenam, citeam și… scriam povești pe care le și ilustram. Aveam destule caiete maculator pline cu asemenea isprăvi. Cum spuneam, la liceu, în Onești, am avut șansa de a-l avea profesor pe Constantin Th Ciobanu, proaspăt absolvent al facultății de la Iași, unde a fost coleg de cameră cu Marin Sorescu și cu Ion Pogorilovschi, etnologul și comentatorul lui Brâncuși. Venit în oraș, a înființat un cenaclu literar care s-a numit, la început, Alexandru Sahia, era epoca aceea, iar mai târziu, după relaxarea ideologică și după moartea marelui critic, George Călinescu. Pe lângă faptul că citeam din producțiile noastre și le discutam cu destulă severitate, sub tutela blândă a profesorului, citeam și comentam, eu mai puțin, cărțile care apăreau, scrise de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, Nicolae Velea… Revistele literare erau o prezență normală în viața mea. Furam bani de la coșnită ca să cumpăr Gazeta Literară, Luceafărul, Contemporanul și, bineînțeles, Ateneu. Poeți mai cunoscuți plecați din acel cenaclu ar fi Ion Dragomir, Gheorghe Butanu, Gheorghe Izbășescu și, firește, Constantin Th Ciobanu. Tot atunci, profesorul a inițiat o manifestare care durează și astăzi, Zilele Culturii Călinesciene. Așa mi-a fost dat să întâlnesc acolo foarte mulți scriitori. Victor Eftimiu a fost primul care a venit și a inaugurat acest șir de manifestări. S-au succedat Marin Sorescu, Constantin Ciopraga, Alexandru Piru, Nichita Stănescu, Radu Cârneci, Alice Vera Călinescu, soția marelui critic, Cezar Ivănescu. Ce șansă pentru un orizont de asteptare cum eram eu, și nu numai eu! Mai târziu, la București, fie că eram student sau exmatriculat, mergeam la cenacluri, la Crohmălniceanu, la Universitate, la Uniunea Scriitorilor, la cel condus de Adrian Păunescu. Am debutat cu proză și desen în Luceafărul, răspundeau de asta patru scriitori foarte mari, Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Nicolae Velea și Ștefan Bănulescu. Am întrerupt în ’71 pentru că am avut necazuri cu cenzura, și nu numai din cauza a două reportaje. Acolo coordonau Sânziana Pop și Gabriela Melinescu. Debutasem odată cu Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Dan Verona, Radu Anton Roman.

Da, dacă pot spune fără teama de a greși, norocul meu au fost întâlnirile. În afară de cei pe care i-am numit, cu foarte mulți dintre ei, în afara exercițiilor mele de admirație, am fost foarte apropiați, am avut șansa să-i întâlnesc pe Virgi Mazilescu, Traian T. Coșovei, Augustin Frățilă, Ion Stratan, Tudor Țopa. În casa Aurel și Stela Covaci i-am întâlnit pe Edgar Papu, Dinu C. Giurescu, Romul Munteanu, Sorin Titel, Sorin Vieru, pianista Verona Maier, Denisa Comănescu, Elena Loghinovschi, Mașa Dinescu… Familiei Covaci îi datorez atât de mult! Mi-au fost ca niște frați. Sunt prieten cu Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Eugen Suciu, Nichita Danilov, Adrian Pârvu, Mircea Cărtărescu, Marian Drăghici, Octavian Soviany, Radu Aldulescu, Claudiu Komartin, Cosmin Perța. Sper să se bucure și ei măcar pe jumătate de cât mă bucur eu de faptul întâlnirii noastre!

R.Ș.: Ați preluat, pe pagina dumneavoastră de Facebook, o știre de la TVR care anunța că în Rusia arta este disciplină obligatorie de studiu în școli, iar meserii cum ar fi cea de pictor, restaurator și iconograf sunt acolo la mare căutare. Cum credeți că va arăta viitorul artelor în România? Vor mai exista secții de sculptură la facultățile și academiile de arte de la noi?
V.C.: Nu contează, în România nu contează! Toți știm adevărul, ca pe vremea lui Ceaușescu, îl spunem în șoaptă, conspirativ, în bancuri sau în renumitele „găselnițe” intelectuale, „șopârlele”. Sunt condamnați, pe drept cuvânt, cei care au colaborat, cei care au turnat pe vremea aia. Dar dacă acei oameni sunt condamnabili, știind cu toții cât de mare a fost presiunea, cât de prezentă, în jur și în noi, a fost frica, ce merită cei de azi care, fără nicio constrângere cu adevărat semnificativă, delaționează, trădează, vând, siluiesc criteriile, legile, distrug patrimoniul, limba — poate cel mai pretios patrimoniu? Cu ăștia ce faci?! Ce poți să faci și să spui aici, unde, în forme instituționalizate, la nivel de vârf, Centenarul celei mai mari realizări istorice pe care am reușit-o, cu prețul a mii de ani de sângerare, Marea Reîntregire, ne-a luat prin surprindere și am reușit, în mod exemplar, să o desemnificăm? 

Văzul este cel mai important simț, a produs cel mai important instrument de investigare a jur-împrejurului. Fiecare dintre simțurile noastre contează din nevoia de a înțelege și de a transmite înțelesul, adică, transmiterea cunoașterii. Înainte de a gândi omologic, lumea a gândit și a perceput omoform. Vasul în care fierbeau mâncarea era reprezentarea Lumii așa cum era ea percepută atunci. Oul era emblema Lumii create. Vasul ritualic era împărțit pe verticală de orizontalitatea unui brâu împletit, regăsibil pe biserici. În partea de sus erau reprezentări simbolice ale spațiului celest, la mijloc erau scene sau reprezentări ale lumii locuibile, și dedesubt, în partea inferioară, era reprezentat spațiul chtonian, universul colcăitor al subteranului. Și ce fierbeau în vas? Lumea, asta fierbeau! Atunci când fierbeau carnea, legumele, zarzavaturile, verdețurile, cei vechi, mai vechi decât cuvântul ca vehicul al cunoașterii, aveau codurile vizuale.

M-am aventurat dintr-o revoltă necontrolată, e trist orice fapt, orice gest de natură să obtureze sau chiar să amputeze o cale de cunoaștere. Desenul, ca instrument logic de observare a realității (orice om normal poate învăța să deseneze ceea ce se vede), a existat în școală și a contribuit mult la alcătuirea unei lumi coerente, cu un bun nivel de înțelegere a Omului, a rostului și legăturilor sale cu Lumea. Desenul te poate ajuta în mod esențial să vezi ceea ce privești. Cine are ochi, să vadă! 

R.Ș.: Mi-ați mărturisit că lucrați la o carte. Dar nu mi-ați dat detalii. Vă rog să o faceți acum.
V.C.: Ei, mi-a scăpat, nu mă gândeam că te vei lega de asta. Este vorba despre niște preocupări mai vechi, provocate de felul descalificator în care sunt abordate cele câteva mituri românești, mai ales „Miorița” și „Meșterul Manole”. Aceste preocupări exprimate, cu intermitență, pe parcursul a vreo patruzeci de ani, s-au concretizat în niște texte pe care le-am publicat într-o formă, să-i zic, de ciornă, în revista „Confesiuni”, care apare la Târgu Jiu, avându-i ca mentori pe Gheorghe Grigurcu și pe Doru Strâmbulescu. Încet, printre picături, sper să aduc textul la forma finală și să-l public undeva, cu titlul Piatra de sub iarbă.

Interviu realizat de Robert Șerban    

1 COMENTARIU

  1. Eu am facut gimnaziu la Pungesti, in perioada 1949-1952. Sunt din Satu-Nou, comuna Lipova. Am stat in gazda la fam. Ciobanu, care locuia langa podul care vine de la Lipova. D-na Lenuta Rotaru este verisoara mea.
    Si fratele meu, Simion Alexandru (nascut la 3 aug. 1946) a facut scoala tot acolo. Sora mea Georgeta Simion a fost profesoara in 1953 la Pungesti. Acum toti ne aflam in orase mari: sora mea la Bucuresti, fratele meu la Iasi si eu la Cluj. Ma numesc Simion Emil.Putem conversa mai mult prin e-mail.

LĂSAȚI UN MESAJ