Povestea prăbușirii celei mai prolifice echipe timișorene. De la glorie, la anonimat

99

În urmă cu o săptămână, sala UVT din zona Oituz a găzduit, din nou, un meci important de handbal feminin. CSU Universitatea de Vest a întâlnit prim-divizionara Gloria Bistrița, în 16-imile Cupei României. Ardelencele au trecut la pas de adversarele din liga secundă, chiar și fără jucătoarele cu nume, precum Valentina Ardean-Elisei, la fel cum a făcut-o și CSM București, în urmă cu un an, într-un meci de gală, disputat, atunci, în Sala „Constantin Jude”.

Handbalul feminin, discplina în care, în Timișoara, s-a făcut istorie, se întâlnește, în ultimele decenii, tangențial, cu meciurile care să atragă public numeros la sală. Anticamera Ligii Florilor, cel de-al doilea eșalon, aduce în tribune doar prietenii, colegii și familiile celor care evoluează. Cu mici excepții. Aceiași câțiva oameni pasionați fac ca handbalul feminin să nu dispară definitiv din memoria colectivă a timișorenilor, în condițiile în care, în trecut, pe Bega, s-au strâns trofee și meciuri de poveste.

11 titluri de campioană și o hegemonie
În anii ’60–’70, Universitatea Timișoara a cucerit 11 titluri de campioană națională, performanță pe care a reușit să o depășească doar Oltchim Râmnicu Vâlcea. Un amănunt ce ar trebui reamintit zilnic tuturor celor ce se fac responsabili de distrugerea aproape totală a acestei discipline pe Bega. Primul trofeu național a venit în Banat în 1964, al doilea, doi ani mai târziu. Ambele aduse de, pe atunci, Știința Timișoara. Au urmat apoi ani de dominație totală în handbalul feminin. Practic, Timișoara dădea tonul în această disciplină. Au fost titluri consecutive între 1968 și 1972, apoi alte titluri naționale, între 1975 și 1978 (an în care s-a câștigat și Cupa României). Toate sub comanda inegalabilului Constantin Lache — care, ca jucător, triumfase cu Poli, în 1956, la handbal în 11.

47 de ani de la o performanță greu de imaginat azi în sportul timișorean
Firește, odată cu titlurile naționale, Timișoara a început să se obișnuiască și cu aerul european, echipa intrând în competițiile continentale. La finele anilor ’60, Universitatea ajunge până în sferturile de finală ale Cupei Campionilor Europeni, unde era depășită de SC Leipzig. În următorul an, bănățencele părăsesc prematur competiția continentală, în Danemarca, dar sezonul de referință va fi 1972–1973. Din optimile întrecerii, s-a calificat, fără joc, în fața italienilor de la Staos Pessacati, grupare ce nu s-a mai înscris în CCE. Sferturile de finală au scos însă la iveală o grupare bănățeană în vână, care avea să se califice în „careul” de ași cu o dublă victorie în fața echipei Fredriksberg Copenhaga: 13–10 la Timișoara și 11–8 în Danemarca. În semifinale, timișorencele au avut o misiune mult mai grea, cu gruparea est-germană SC Leipzig, în fața căreia s-au calificat fără să învingă: 7–7 în sala Olimpia și 9–9 pe tărâm nemțesc. Marea finală, programată în sala „na Pasienkoch” din Bratislava, le-a opus pe Universitatea Timișoara și Spartak Kiev, grupare ce câștigase competiția și cu un an în urmă și care era, la vremea aceea, principala forță a handbalului feminin european. Iar diferența s-a simțit și în întâlnirea din Cehia. Timișorencele au intrat cu -5 la pauză (3–8), iar la final Spartak s-a impus, confortabil, cu 17–8. În formația timișoreană se remarcau în mod special Cristina Metzenrath și Hilda Hrivnak, titulare în echipa națională, vicecampioană mondială în același an.

Croinca unui dezastru
În prima decadă de după Revoluție, formațiile Poli AEM și ILSA au orbitat între primul și al doilea eșalon, găsind resurse de a reveni aproape după fiecare cădere. Sezonul 1992–1993 a fost cel mai bun pentru handbalul feminin, orașul fiind reprezentat de două formații în prima ligă: Poli AEM încheia pe opt, însă ILSA retrograda, din postura de penultima clasată. Începutul sfârșitului pentru handbalul feminin timișorean avea să vină la finele sezonului 1998–1999. ILSA Universitatea retrogradează de pe ultimul loc, lăsând orașul fără o reprezentantă în prima ligă pentru următorii cinci ani. Din 2000 încoace, Timișoara n-a mai bifat decât două sezoane în elită. În 2004–2005, Universitatea, rămasă doar cu sprijin ministerial, încheie întrecerea pe locul 14, ultimul, și ia drumul ligii secunde. Gruparea studențească se reorganizează rapid, iar în sezonul următor reușește să revină în primul eșalon, cu Tiberiu Puta pe bancă. Nici de această dată însă aventura timișorencelor în Liga Națională nu durează mai mult de un sezon. Iar 2008 prinde Timișoara fără reprezentantă pe prima scenă. Lucru care se consemnează și acum, la 12 ani distanță.

Încercarea nereușită a SCM-ului
În urmă cu trei ani, alături de CSU Universitatea de Vest, în liga secundă apare, din nou, încă o grupare timișoreană, a SCM-ului, înființată de autoritățile locale cu gândul aducerii orașului pe Bega din nou pe prima scenă. Formaţia pregătită de Lucian Ghiulai (n.r. — actualmente antrenor secund la echipa masculină SCM Politehnica) a ratat însă obiectivul şi a fost la fel de repede desfiinţată, pe motivul „strângerii curelei” în cadrul Sport Club Municipal, situație care a dus, printre altele, și la dispariția echipei de baschet feminin. A rămas astfel în divizia secundă doar CSU UVT, echipa Universităţii de Vest, care poate fi considerată urmaşa legendei cu 11 titluri în palmares. „Studentele” fac parte din Seria D a ligii secunde, acolo unde ocupă, momentan, locul 4, după 12 partide, cu 4 victorii. În spatele unor formații precum Crișul Chișineu Criș, CSM Târgu Mureș și CSU Oradea.

LĂSAȚI UN MESAJ