Poveste tristă de iarnă cu final frumos Foto-Video

1028

De fapt, este o poveste aproape de stilul american al finalurilor fericite. Mai rare la noi, dar există și astfel de povestiri unde cel ce perseverează este un câștigător.

Din canalele lumii subterane la o viață demnă, ca un adevărat cetățean onest al comunității, nu sunt mulți pași, dar trebuie străbătuți cu multe strangeri din dinți și cu multe lacrimi. Asta este pe scurt esența unei vieți de suferință ce a fost povestită în aceste zile de sărbătoare de un lugojan.

Marius, așa cum îl știe toată lumea (dar i se mai spune și Emil) vorbește degajat, aprope ca despre altcineva, despre parte întunecată a vieții sale. Dar uneori tragismul vorbelor răzbat pe sub aparența de om călit și mai apar câteva lacrimi pe obrazul său.

Marius provine dintr-o familie numeroasă, cu multe lipsuri materiale. Erau mulți frați, poate opt dacă ţine bine minte, ce trăiau într-o magherniță ce greu putea fi numită casă. Cu mulți ani în urmă, pe când avea cam opt ani, mama sa l-a amăgit în Gara de Nord și i-a promis o prăjitură și un suc dacă stă cuminte și o așteaptă acolo.

A așteptat destul de cuminte câteva ore. Apoi acestea s-au făcut zile și așa au trecut săptămâni lungi. A dormit în săli de așteptare pe un calorifer cam rece, sau pe afară, după cum era tolerat sau fugărit de acolo. A întâlnit și oameni de treabă ce îl mai ajutau uneori. Chiar și polițiștii cu care a avut de lucru s-au purtat omenos cu el dar nu au putut să-i găsească familia.

În viața lui Marius a început o nouă perioadă când a descoperit trenurile. Urca în câte un vagon și la fereală de ploaie, ori ninsoare, călătorea pe unde îl ducea soarta. Prima călătorie a fost până la Lugoj. I-a plăcut mult gara și orașul. Pe atunci nu știa că peste ani aici avea să se stabilească definitiv. A urmat Caransebeș apoi drumurile deveneau tot mai lungi. A trăit o vreme și prin lumea pestriță a aurolacilor bucureșteni.

Cunoaște lumea canalelor și se miră cum a rezistat acolo.

Uneori mai avea câte un leu dar de cele mai multe, ori sărăcia extremă era modul de viață permanent.

Nu a făcut nici o clasă de școală. Dar se descurcă destul de bine cu ce a învățat singur din ziare. Vorbește frumos și aproape elevat pentru cineva ce nu a călcat pragul unei școli.
Norocul lui Marius avea să se schimbe după mulți ani de peregrinări prin săli de așteptare, parcuri ori pe sub pământ. Oameni de suflet i-au acordat încredere și au început să-l ajute pentru a intra în lumea celor ce au un adăpost. A devenit lugojan. A muncit pe unde a apucat diverse munci necalificate cu ziua. Asta face și azi dacă este chemat la câte o gospodărie unde face de toate.

Viața a luat o întorsătură și mai frumoasă când a fost sprijinit să obțină o locuință socială. O altă mare schimbare a fost întâlnirea cu cea ce îi va deveni soție. De atunci impart pe din două bucuriile și necazurile.

Dar cea mai mare realizare a lui Marius Emil Constantin este fetița lor ce este foarte silitoare la școală și desenează frumos, cântă și citește pentru cineva ce este în prima clasă. De asemenea, înțelege deja și câte puțin din limba engleză.

Este un exemplu de copil bine și frumos educat de doi părinți ce au avut un start foarte greu în viață dar fac totul ca fetița lor că nu simtă nici o lipsă.

Povestea tristă începută în Gara de Nord din Timișoara, și cu un final împrevizibil, dar frumos, unde este acceptat de întreaga comunitate lugojană, este spusă mai pe larg chiar de Marius în filmul nostru.

LĂSAȚI UN MESAJ