„Polul” bunăstării din cetate, Hotelul „Trompetistul” și capetele încoronate care i-au trecut pragul

257

Prima parte a domniei principelui AL.I. Cuza a stat sub semnul unei administrații faste, perfect suprapusă peste o foarte abilă politică externă, care a apropiat, cu pași ce-au evoluat de la mici la uriași, Principatele Unite de statele europene ce sprijineau cauza românilor, adormind suspiciunile marilor imperii din jur, care, toate trei, nu vedeau deloc bine consolidarea statalității noastre.

Dar se pare că este un dat, dacă nu chiar un bluestem, al acestor meleaguri locuite de români să aibă conducători mari la început, iar, apoi, furați de mirajul puterii absolute, tot mai… mici. Nu a scăpat de acest blestem nici domnitorul Cuza, care a alunecat destul de repede în rețeaua unei oligarhii chiar de el ridicată. Ca, mai târziu, Carol al II-lea, cu care a și fost comparat, veșnic înconjurat de o camarilă ce i-a boicotat unele din cele mai importante hotărâri. Și amândoi au avut în preajmă o seamă de dame care nu aveau nicio treabă cu administrația unei țări.

După 2 mai 1864, Cuza a instituit un regim personal autoritar, care a creat serioase nemulțumiri în sânul liberalilor radicali. În scurt timp, aceștia au făcut o înțelegere cu reprezentanții conservatoriilor — foștii lor advesari de idei. Opoziția tot mai evidentă față de actele de guvernare a slăbit pozițiile domnitorului și a vitalizat activitatea unui grup care a ajuns să fie cunoscut în istorie sub titulatura de „monstruoasa coaliție”. Această denumire a fost impusă de presa favorabilă lui Cuza. „Coaliția” era ferm hotărâtă să debarce administrația colonelului. Și a reușit.

Complotiștii au reușit să-și ducă la îndeplinire atrăgând de partea lor o aripă a armatei (colonelul Haralambie și maiorul Lecca), iar domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. Însuși Al.I. Cuza nu numai că nu a luat măsuri împotriva adversarilor săi, dar, într-un discurs, s-a arătat chiar dispus să renunțe la tron. De fapt, o asemenea decizie era stipulată clar în hotărârile divanelor ad-hoc, care stabiliseră o domnie pe o perioadă de fix șapte ani pentru domnitorul unirii, după care acesta urma să cedeze locul unui principe de origine străină. În 1857 s-a hotărât: „…Principe Domnitor din Dinastie străină, nemegieșă cu țara noastră”. Cum cei șapte ai se scurseseră (doar de câteva zile), Principele a fost strâns cu ușa și obligat să-și aducă aminte de promisiunile făcute înainte de Unire.

Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor.

A fost constituită locotenența domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie. Ion Ghica avea să fie prim-ministru interimar.

Fără a mai pierde timpul, domnitorul, împreună cu o mică suită, pornește la drum. Ajunge la Brașov, apoi la Sibiu. La Făget face primul popas pe meleaguri bănățene.

De aici se leagă povestea Domnitorului plecat în exil cu orașul nostru.

Importantul cotidian german „Temesvarer Zeitung” publica, la 1 martie 1866, informaţia că domnitorul a părăsit Bucureştiul, plecând, prin Braşov, spre Viena.

Alexandru Ioan Cuza şi suita lui, formată din trei trăsuri, a ajuns la Timişoara în data de 7 martie 1866. Timişorenii au aflat în ziua sosirii că acesta va locui la „Trompeta”. Locuitori din cartierele Timişoarei, în special din Fabric, se adunaseră în Cetate să-l vadă pe domnitor. Nu a fost uitat ajutorul substanțial acordat de guvernul de la București cu prilejul marii secete ce a lovit Banatul cu trei ani în urmă. Ioan Slavici, pe atunci elev al liceului Piarist, a fost printre cei ce au venit să vadă alaiul domnesc.

Tot din paginile ziarului aflăm:Timişoara, 7 martie. Astăzi, după-amiază, la ora trei şi jumătate, a sosit aici fostul prinţ Cuza, însoţit de prinţesa Elena şi de cei doi copii adoptivi, Alexandru şi Dimitrie, precum şi de aghiotantul colonel Pissotzki, apoi de trei cameriste şi doi valeţi, într-­un poştalion special format din trei trăsuri, şi a tras la hotelul Der Trompeter” (…) „Prinţul Cuza, întrucât prinţesa se resimţea de pe urma călătoriei, va petrece aici şi a doua zi, și îşi va continua drumul cu trenul la Viena, spre locul de destinaţie”. Totodată, ni se mai spune că „atât prinţul Cuza, ca şi adjutantul colonelul Pissotzki, călătoresc în haine civile”.

A doua zi, în 8 martie 1866, Alexandru Ioan Cuza a părăsit Timişoara şi şi-a continuat drumul spre Viena. Şi-a petrecut restul vieţii la Viena, Paris, iar, mai apoi, la Heidelberg, unde a și decedat, în data de 15 mai 1873.

Dar unde este hotelul „Trompeta” și de ce a fost atât de celebru?

Și azi se află pe vechiul său amplasament de la colțul străzilor A. Pacha și E. de Savoia.

După trecerea Cetății Timișoarei în adminstrația habsburgică, ca urmarea a războaielor cu Imperiul Otoman, finalizate pentru orașul nostru în octombrie 1716, aici are loc o accelerată dezvoltare urbană (poate fără precedent în zonă). În câțiva ani, de vechiul loc întărit turcesc nu mai amintește nimic. Cetatea devine un modern punct fortificat, la fel ca oriunde în Europa, cu o garnizoană puternică. Iar viața civilă economică înflorește atât în interiorul zidurilor, cât și în orașul din afară, care crește de la un an la altul.

Zona din apropierea actualei Piețe a Unirii devine repede noul pol de congruență urbană. În jurul palatelor care apar pentru a satisface nevoile militarilor și ale oficialităților, se ridică și clădiri civile, ca hanurile și locantele ce atrăgeau călătorii.

Unul din prosperii oameni de afaceri timișoreni, Anton Setlmann, depune, în anul 1751, cererea și planurile de construcție pentru un astfel de han și ospătărie. În petiție, se scrie: „pentru a construi Eck-Einkehr Wirtshauses zum Trompeter gennant (un han cu un etaj, pe colț, care să se numească „La Trompeta” — n.n.).

Locul era foarte bun, la doi pași de piață, dar, ceea ce e și mai important, se afla chiar în intersecția ce găzduia stația de poștă ce aducea călătorii din estul provinciei. Oricine venea de la Lugoj, Caransebeș ori Făget făcea un popas aici. De atunci se știa cât de important este un bun vad comercial. Și în continuare a rămas în același loc staţia poştalionului care făcea legătura între Viena și Sibiu, prin Pesta, Szeged și Timişoara.

Setlemann a fost ofițer cu rang de maior în armata imperială. În viața civilă a ocupat funcția de jude în „magistratul urban” al Comunității Germane a orașului. Amintirile din perioada cazonă au adus și numele hanului — „La Trompetistul”. Se spune că proprietarul ar fi fost trompetist în război. Dar e destul de greu de crezut că un maior și judecător ar fi fost trâmbițaș pe câmpul de luptă, îndatorire rezervată mai degrabă gradelor inferioare. O altă legendă spune că, de fapt, maiorul ar fi concesionat hanul unui subaltern care ar fi fost trompetist, iar acesta și-ar fi pus mai apoi funcția militară pe han. Este, poate, cel mai vechi hotel cunoscut cu destinația de loc de cazare din oraș. Iar diverse localuri au funcționat aici aproape neîntrerupt.

După un an, vine și autorizația de construcție. Se înalță cu repeziciune un mândru local cu curte și grădină interioară, cu grajduri și magazii. Pentru a atrage publicul, este marcată fațada cu o frumoasă lucrare a unui meșter fierar, care alcătuiește un adevărat blazon reprezentând un călăreț în uniformă cu o trompetă. Trompetistul și calul său sunt aurite, iar restul chenarului, foarte elaborate, este împodobit cu metal negru. Astăzi lucrarea este păstrată la secția de istorie a Muzeul Național al Banatului. Este păcat că la recenta renovare nu s-a gândit nimeni să investească pentru realizarea unei replici fidele a blazonului spre o așeza din nou pe clădire.

Etajul era rezervat camerelor pentru oaspeții de soi. La început, pentru mai mult de un secol, clădirea elegantă nu a avut decât un singur etaj.

Hotelul „Der Trompeter („Trombitas” ori „La Trompetistul”/„Trâmbițașul”) se impune prin serviciile sale impecabile, prin calitatea bucatelor și a berii reci ce se fabrica chiar în oraș. Nici podgoriile nu erau la mare depărtare, deci vinurile bune nu lipseau din meniul localului. Aici veneau oameni de condiție, cunoscând renumele locului. Prin anul 1780, se consemnează că o odaie cu pat ar costa 15 creițari, iar o masă îndestulată ar scoate din pungă în jur de 10 creițari.

Pe lângă judecători, militari de rang înalt, burghezi înstăriți sau aristocrați, chiar capete încoronate au poposit aici. Se povestește că viitorul împărat Iosif al II-lea ar fi folosit hotelul în anul 1768. În 1807 (12–14 mai), locuieşte în elegantul hotel însuși împăratul Francisc I, însoțit de arhiducele Karl. Iar mai apoi, în mai multe rânduri, vine și urmașul său, Împăratul Franz Josef, să se cazeze aici cu ocazia vizitelor sale în Banat.

Cu toate că nu era decât un slujbaș imperial mai mărunt, Franz Niembsch a tocat sume însemnate la jocurile de noroc la hanul „Trompetistul”. Numele nu spune mare lucru celor de acum, dacă nu amintim că acesta era tatăl scriitorului Nikolaus Franz Niembsch Edler von Strehlenau, sau, pe scurt, Nikolaus Lenau, născut la Csatád (Lenauheim de azi) și devenit unul dintre cei mai mari poeți de limbă germană.

Mihai Eminescu, și el călător prin multe locuri, a poposit la Timișoara în anul 1868, odată cu trupa teatrului lui Mihail Pascaly. Din dragoste de teatru și de aventură a fost sufleur, o perioadă, la acestă trupă. Se știe, despre actori, că au fost cazați la „Trompetistul”, dar despre Eminescu, nimic cert în acest sens. Avându-și fratele, pe Nicolae, locuitor vremelnic al orașului, poate că poetul a poposit acasă la el. Alte surse dau ca sigur faptul că, de fapt, nu l-ar fi întâlnit, așa cum s-a întâmplat și cu prilejul vizitei din anul precedent, 1857.

După aproape un secol și jumătate de existență luxoasă, hotelul își schimbă proprietarii. Familia Jeno observă repede că localul ar putea să devină mai mare și mai somptuos. Este începută o amplă renovare, în urma căreia clădirea capăta încă un etaj și aspectul său de azi. Cu acest prilej se mai adaugă imobilului încă un corp. Grajdurile din curte lasă locul unei grădini îngrijite, ce ține și loc de grădină de vară pentru oaspeți. O cafenea elegantă se alătură vechiului restaurant. Cum era moda de atunci, stabilimentul este rebotezat, atribuindu-se numele de Hotel Hungaria.

În 1894 se dezvăluie timișorenilor noul hotel, cu aspect de adevărat palat. Are o ținută ce amintește de o îmbinare de stiluri: barocul, deja învechit, cu noile stiluri ce vor domina centrul Europei.

După încă un secol de existență, hotelul protipendadei locale înregistrează multe suișuri și coborâșuri. După trecerea țării în epoca totalitară, totul a fost naționalizat. Statul se credea a fi în stare să administreze orice afacere. Sigur că nu era deloc adevărat. Clădirea, cândva opulentă, a fost împărțită în nenumărate apartamente și dată chiriașilor de ocazie.

Chiar și acum, aici sunt mai multe locuințe și sedii de mici firme sau birouri ale unor întreprinzători.

Recent, în 2017, a fost finalizată renovarea fațadei, care repune în valoare splendoarea edificiului. Nu la fel a fost tratat însă și acoperișul clădirii, cu minunatul său turn învelit în solzi de tablă. Acesta a fost doar curățat parțial.

La parter a funcționat, după Revoluție, o cafenea purtând numele domnitorului Unirii. Dar evident că barul „Cuza” nu are nimic în comun cu personalitatea principelui. Ba mai mult, pe colț există o efigie-basorelief și o inscripție ce amintește de trecerea lui Alexandru Ioan Cuza prin Timișoara.

Cum poveștile au anecdotica lor, în acest colț de clădire, purtând figia lui Cuza, în fiecare ianuarie veneau reprezentanți ai etniei romilor să depună câte o coroană de flori celui care i-ar fi eliberat din robie. Dar nimic mai fals. Țiganii robi au fost eliberați în Moldova în anul 1855, iar în Muntenia, în 1856, pe vremea domnitorului Barbu Știrbei. Deci, nici anul, nici domnitorul nu corespund realității. Oricum ar fi, gestul romilor este lăudabil.

Peripețiile Domnului Unirii, de la Bârlad la Heidelberg, prin Timișoara

LĂSAȚI UN MESAJ