Politicienii înțeleg limitat moștenirile urbanistice și le interpretează vulgar. Conceptul „Timișoara-mica Vienă” se poate întoarce împotriva ei

327

Dialog cu prof.univ.dr. Radu Radoslav, arhitect-șef al Timișoarei între 1997-2006 (Partea I)

Radu Radoslav este un arhitect atipic, cu blog și energie polemică, care a încercat pe propria piele mai multe ipostaze: cea de arhitect la IPROTIM, institutul de proiectare timișorean înainte de 1989, de arhitect-șef al municipiului Timișoara timp de aproape zece ani după Revoluție, de antreprenor, de profesor universitar, de reprezentatnt al Registrului Urbaniștilor, de ong-ist, de blogger etc. Poți insista mult și bine să afli ce clădiri de patrimoniu ar trebui să aibă prioritate la restaurare, nu îl interesează subiectul. Subiectul său sunt proiecțiile viitorului, adică regenerarea orașelor, a Timișoarei în mod special. Regenerare care să conserve spiritul european al urbei, moștenire pe cale să se ducă pe apa Begăi…

”Pentru mine ca urbanist patrimoniul nu este un scop în sine”, ne-a declarat de la bun început. ”Mobil sau imobil patrimoniul face parte din strategia păstrării sau a pierderii identității noastre  europene. Și aici lucrurile se complică, fiindcă în Timișoara patrimoniul era, până nu de mult, foarte erodat, iar a lua o decizie ce să faci și cum să faci cu el e chestie de viziune. Deci, mă interesează strategiile”.

La preluarea responsabilităților de arhitect-șef în 1997, pe vremea primarului țărănist Gheorghe Ciuhandu, Radu Radoslav a găsit un oraș neglijat, cu patrimoniul în degradare și aproape fără reguli. Mai mult, rețelele de interese se formau déjà, gata să se transforme în rețele mafiote.

Radu-Radoslav

”Situația fațadelor în1997, când am venit ca arhitect-șef, era dezastruoasă. Comunismul a schimbat structura populației care s-a dublat în anii ’70, deci în casele vechi lumea trăia în apartamente comune, câte două-trei familii la un loc. Operațiunea de renovare se profila a fi grea și de lungă durată  (…) Nu poți apăra patrimoniul decât prin lege. La o lună de când venisem ca arhitect-șef, am elaborat HCL 5/1997 și am interzis să se schimbe anumitezone cu identitate culturală și cu caracter bine definit”întregului areal din zonele Loga, Iosefin, Fabric. Nici fațadele, nici tipologia de casă a scării comună. Ce n-au vrut consilierii de atunci să accepte, a fost ca locatarii să aibă drept de preempțiune, ceea ce se practică în toată lumea, dar consilierii PNL de atunci n-au vrut. Asta a fost grav, fiindcă s-a dat posibilitatea să se cumpere clădirile interbelice de clanuri și familii. În decembrie am dat HCL 221/1997, o reglementare mai detaliată în care,se interzice schimbarea stilului arhitectonic al zonei, constând în modificări ale fațadei, extinderi pe verticală sau orizontală dacă nu se păstrează caracterul,  ceea ce a împiedicat schimbarea fațadelor. Și, într-adevăr, un timp nu s-a prea umblat la fațade”. 

Există și alte provocări la care e supus un arhitect-șef când intră în administrație, așa cum mărturisea recent Radoslav unei televiziuni locale: i se pun în față să semneze niște acte false pentru a rămâne agățat și ușor de convins ulterior la orice compromis. A fost prudent. Până în anul 2000 legea permitea intervenția cu bani publici pe case de patrimoniu aflate în proprietate privată. S-au autorizat legal sub semnătura arhitectului-șef Radoslav câteva astfel de intervenții:

”S-au renovat câteva case pe strada Alecsandri, după care a venit legea că nu se mai pot folosi bani publici. De aici înainte erau posibile trei tipuri de intervenție și fenomenul natural a avut rolul său. De exemplu, pietonizarea brutală a avut drept consecință gentrificarea, un efect pervers. Adică populația locală a plecat, vânzându-și apartamentele unor speculanți. Cazurile fericite au fost acelea când foștii proprietari și-au recuperat proprietatea integral. Dar astea au fost puține. Speculanții imobiliari au intrat în scenă imediat. Este un fenomen european. La Lisabona, la Veneția, la Roma, la Londra, sunt cumpărate imobile centrale de chinezi și de indieni pentru plasamente financiare. Clădirile sunt vidate de locatari și sunt ținute fie ca simplu plasament, fie pentru turism.Turismul și-a atins limitele în Europa din cauza insecurității, e de așteptat să scadă mult și atunci clădirile intră încet în ”orașul uitat”. Timișoara este supusă acestui fenomen, există deja în zonele istorice 10% din imobile cu un singur proprietar și sunt destinate speculațiilor imobiliare. Presupun că prin clanurile de romi plasamentele din India bogată ajung ușor pe Bega”.

Toate PUG-urile din Timișoara și din țară sunt de concepție neomarxistă

Arhitectul Radoslav discerne o componentă ideologică pronunțată în felul cum se fac Planurile Urbanistice Generale. Nu e o idee fără sens, s-au scris studii pe această temă. Într-o ediție a revistei International Journal of Urban and Regional Research, Benjamin Goldfrank și Andrew Schrank identificau în America de Sud”diferențe ideologice dintre două tipuri de oraș, cu efect în politicile publice. In vreme ce orașele de concepție neoliberală dau prioritate acumulării, prin urmare folosesc scutiri de taxe, anularea unor reglementări și reprimarea muncii organizate pentru a atrage și reține investiții străine directe, rivalii lor socialiști dau prioritate distribuției, deci utilizează fonduri sociale, aranjamente cu microcredite și instituții participante pentru a-i angaja și împuternici pe cetățenii proprii”.

În ce privește concepția despre patrimoniu, diferențele ideologice persistă. Radu Radoslav explică:

”Neomarxiștii spun că patrimoniul trebuie salvat, dar nu spun pentru ce și din ce bani. Neoliberalii zic că trebuie făcute investiții masive în clădiri noi, aducătoare de profit, iar restul contează mai puțin. Toate PUG-urile din Timișoara și din țară sunt de filosofie neomarxistă. În Timișoara e o luptă între neomarxism și neoliberalism în concepția urbanistică. Manipularea pieței imobiliare prin decizii arbitrare, subiective, care duc la la impunerea unor restricții apoi la ridicarea lor și prăbușirea prețurilor unor terenuri pentru a fi preluate de cine trebuie, apoi valorificate prin speculație, asta numesc eu neomarxism. S-a reușit cu o strategie de acest fel să se estompeze identitatea culturală europeană pentru a se ajunge la un fel de ”republică sovietică a Europei”.

Schimbarea numărului și structurii populației în ultimii 45 de ani are consecințe evidente asupra orașului Timișoara, fiindcă în cele din urmă clădirile spun ceva despre oameni. Piața Operei, spațiul public predilect al timișorenilor, este sensibilă la trecerea timpului și reflectă în cel mai expresiv mod metamorfozele urbane ale orașului modern, sub administrațiile succesive austriacă, maghiară, românească, analizate în cartea publicată anul acesta de Radu Radoslav sub titlul Blogul lui Radu. Jurnalul unui urbanist timișorean.  În prima perioadă de înflorire a orașului, 1716-1780, după alungarea turcilor și preluarea administrației de către austrieci, s-au demolat complet edificiile musulmane și s-a construit Cetatea de tip Vauban, cu 3 porți de acces. În cea de-a doua perioadă dintre 1867 și 1918, centrul a primit în mare forma actuală, fiind resistematizat prin demolarea zidurilor Cetății și extinderea spre sud-est. Se construiește până în 1875 Opera după planurile arhitecților Fellner și Helmer, autorii proiectelor similare din Viena, Graz, Praga, Berlin, Cernăuți, Iași, Oradea, Cluj. Planul inginerului Ybl lărgește esplanada și prevede mai multe clădiri administrative. Piața Operei va mai cunoaște și alte schimbări în perioada următoare, 1919-1960,  atât prin modificarea fațadei Operei, după incendiul din 1920, conform planurilor de modernizare ale lui Duiliu Marcu. În 1935 fațada neorenascentistă a arhitecților vienezi devine neobizantină, cu o cornișă înălțată pentru a avea corespondență cu Catedrala Metropolitană, proiectată în 1934 în stil moldovenesc și finalizată în 1946. Între 1965 și 1989 s-au adăugat câteva clădiri rezidențiale care nu distonează totuși cu stilurile anterioare, Secession sau neorenascentist. Doar clădirea Modex din fața Muzelui Banatului este azi dezavuată, iar pasajul realizat pe vremea comunismului rămâne controversat.

timisoara

Casele reflectă caracterul, cultura și civilizația oamenilor

Salvarea patrimoniului după 1989 s-a făcut după strategii diverse, adesea improvizate:

Sunt trei metode de salvare a clădirilor, cu bani publici (până în 2000 s-a operat în Timișoara cu contribuția banilor publici), cu bani privați atât cât s-a făcutde vechii proprietari care și-au redobîndit proprietățile și apoi cu ceea ce se numește ”business improvment district” prin fundații sau firme care îmbunătățesc printr-un proiect clădirea în care funcționează. (De exemplu, să zicem, proiectul ”Salvați Corso”, unde comercianții ar renova parterul clădirilor de pe Corso.Nu e mult, dar e posibil și s-a  făcut un imobil în Timișoara în Piața Unirii-Vicariatul Sîrbesc). În asociații și fundații statul poate să vină să contribuie, legea permite, la fel pot fi cerute și fonduri europene. Timișoara are la dispoziție cinci milioane de Euro pe care nu poate să îi cheltuiască fiindcă imobilele au proprietate mixtă și banii europeni nu pot fi accesați.

”Timișoara, Mica Vienă” sau ”Timișoara, orașul trandafirilor” sunt descrieri care au justificare în istoria concretă, dar reprezintă totodată vulnerabilități, dacă nu sunt înțelese, spune Radu Radoslav.

”Revenim la case, la ”orașul uitat”. Pe de o parte, sunt legendele, cum e cea legată de Casa Mühle, aparținând vestiților florari. Timișoara-orașul trandafirilor, e deja un element de identitate. Municipalitatea a preferat să planteze lalele. Când ai un brand, îl folosești, nu îl îngropi. Altul e Canalul Bega, destinată canotajului, sport în care Timișoara a dat opt campioni olimpici. Primăria a preferat să cumpere vaporașe pentru transport public, riscând să omoare canotajul. Casele individuale scunde din cartierele mărginașe, cu grădini mari, erau un brand al orașului. S-au construit blocuri între ele, nu numai pe vremea comunismului, dar și acum, dintr-o neînțelegere a spiritului acestui oraș. Distrugi caracterul, identitatea locului. Eu am convingerea că nu a fost făcut întâmplător, ci cu o strategie neomarxistă, fiindcă existența comunităților independente, pe cartiere, fiecare cu hramul său, aveau tradiție și asta trebuia distrusă. Există azi o tendință de revenire, cu Zilele cartierului, dar nu-mi dau seama de nivelul cultural al acestor evenimente.

canotaj-bega

Conceptul ”Timișoara-mica Vienă” se poate întoarce împotriva ei. Politicienii înțeleg limitat conceptele, moștenirile urbanistice și le interpretează vulgar, votând în consiliul local tot felul de nerozii, care nu se potrivesc cu vremurile de azi. Degeaba dau ei o decizie că toate clădirile trebuie aliniate la cornișă, nu merge. Sau să transformi parcurile Timișoarei în ”micul Schönbrunn”, e altă prostie. La Timișoara tocmai asta era interesant, o anume flexibilitate în timp, adminsitrația habsburgică a venit cu reglementarea construcțiilor cu parter plus etaj, administrația maghiară a permis P+2E cu marcarea colțurilor. Acuma totul se face uniform.

Noul look al Timișoarei

Cine vizitează azi Timișoara nu are cum să nu vadă schimbarea la față a zonei istorice, sau a zonei Cetății, cum i se mai spune centrului. Radu Radoslav nu e întotdeauna de aceeași părere cu cetățenii cărora le displace Piața Libertății, fosta Piața a Paradelor pe vremea austriecilor, poreclită acum ”Piața roșie”, sau, dimpotrivă, adoră Piața Unirii pietonală, considerată de Radoslav o mutilare prin schimbarea caracterului pieței.

”Deși știu că mulți nu sunt de acord cu mine, Piața Libertății, unde a murit primul om în decembrie 1989, este o reușită cu acel paviment roșu la fel cu cărămida de pe Catedrala Metropolitană, cu cercurile concentrice care conduc la ideea de evoluție, timp etc., simboluri dorite sau involuntare, n-are importanță. Importantă este coerența întregii zone Cetate”.

”Din punctul meu de vedere prin renovare s-a distrus Piața Unirii care era piață de schimb, piață urbană, devenind acum piață de ceremonii, ori niciunde în lume în baroc piața de ceremonii nu era în interiorul orașului”.

piata-sf-gheorghe

”Piața Sf. Gheorghe este excepțională: acolo este simbolul vechii Europe, Sf.Gheorghe care e, din Armenia până în Irlanda, protectorul culturii europene”.În volumul publicat în 2017 sub titlul Blogul lui Radu.Jurnalul unui urbanist timișorean, Piața Sf.Gheorghe recent reconstruită este calificată drept un ”triumf al încrederii în valorile comunitare”:”Devenirea pieței a fost un proces imprevizibil (numai dacă amintim integrarea pe parcurs a descoperirilor arheologice), spontan pentru autori – arhitecți, arheologi, specialiști în restaurare etc.care au participat la procesul devenirii locului și nu făcută de un singur creator – dar și surprinzător pentru comunitate. ..Sper ca această izbândă a valorilor comunitare urbane să aibă destinul fotbalului comunitare timișorean și nu al fotbalului politic timișorean”, se consemnează la pagina 135.

Brânduşa Armanca

Articol din proiectul ”Orașul uitat” derulat de Freedom House România

Surse Foto: Constantin Duma, Adrian Pâclișan, Ștefan Both, eyeinthesky.ro, arhive

LĂSAȚI UN MESAJ