Politică și religie în Europa de Est

120

Luna octombrie 2018 coincide cu o furtună ce a cuprins lumea ortodoxă zdruncinând stereotipuri, plasând semne de întrebare și, mai ales, provocând lumea politică. Deloc întâmplător „referendumul pentru familie” a fost organizat în România în aceeași săptămână cu întrunirea Sfântului Sinod de la Constatinopol, dar și cu referendumul pentru numele țării în Macedonia. Pot avea ceva în comun aceste trei evenimente? Desigur, iar efectele lor se transmit mult dincolo de agenda propriu-zisă.

Oficial, românii au avut a se pronunța pentru revizuirea Constituției în vederea includerii unei „definiții creștine a familiei” în textul fundamental. Aceasta, deși art. 6 recunoaște dreptul la identitate al tuturor cetățenilor români, indiferent de religie! Argumente împachetate în limbaj biblic sunt rostite împotriva a zeci de tratate internaționale la care România este parte, împotriva logicii juridice, dar și a absenteismului la vot. Esența pluralismului constituțional nu are nimic comun cu jocul de sumă zero în care s-a prins majoritatea presei, dar societatea brusc radicalizată, tocmai pentru că plural și liber nu echivalează cu invazia satanismului descătușat. Trebuie să fi rămas la stadiul de „cine nu-i cu noi e împotriva noastră” pentru a nu înțelege acest fapt elementar! Iar comentariile pre și post-referendum au măsurat cât de mult din societatea noastră a rămas captivă în istorie. Subliniem: a fi liber nu înseamnă a face rău. A fi plural nu se traduce prin imoral decât în mintea celor care continuă să creadă că numai ei dețin adevărul!

În paralel, la Constantinopol s-au luat decizii epocale. Înalții prelați au rediscutat istoria ortodoxiei estice mergând până în 1686, atunci când, prin Scrisoarea Sinodului, credincioșii ortodocși locuitori pe actualul teritoriu al Ucrainei treceau sub coordonarea Moscovei care dobândea, astfel, dreptul de a numi mitropolitul Kievului. Așa cum se precizează în recentul document emis de Constantinopol, decizia aceea „era în ordinea timpului” arătând, tacit, că această ordine este, acum, schimbată. În plus, a fost ridicată anatema asupra ierarhilor creștini non-ortodocși din Ucraina și au fost demarate procedurile pentru acordarea autocefaliei către ortodoxia din țara vecină. „Este o decizie catastrofică pentru întreaga lume ortodoxă”, avertiza Alexander Volkov, pentru agenția rusă Interfax.

Dacă ucrainienii se află acum între extaz și îngrijorare, macedonienii au fost „feriți” de necazuri pentru că referendumul, deși covârșitor pozitiv în rezultat, nu poate fi validat din cauza prezenței scăzute la vot. Dacă s-ar fi votat schimbarea numelui țării, în algoritmul legislativ și politic de la Skopje ar fi urmat și sărbătorirea mileniului ortodoxiei macedoniene. Politicienii opoziției și-au sfătuit alegătorii să nu meargă la vot, cu toate că, cel puțin declarativ, tocmai opoziția este ortodoxă, iar puterea e mai degrabă multiplă din perspectiva credințelor religioase. Dar se impune să subliniem: ortodoxia de la Skopje privește spre Belgrad și, de acolo, spre Est!

Și totuși, ce legătură ar putea fi între familia tradițională românească, autocefalia bisericii ucrainiene și Macedonia? Dar, dacă adăugăm aici Belarus, Moldova și Republica Srpska?

Cele două cetăți ale Sf. Augustin

„Două iubiri au clădit două cetăți! Iubirea de sine până la disprețul lui Dumnezeu a făcut cetatea terestră. Iubirea de Dumnezeu până la disprețul de sine face cetatea celestă!”, rezuma Sfântul Augustin starea lucrurilor, nu doar din vremea sa (354–430), ci din toate timpurile. Cele două cetăți nu sunt separate nici spațial, nici temporal! Niciuna nu urmează alteia, niciuna nu o include, nici nu o exclude pe cealaltă! Ele coexistă pentru că, de fapt, sunt două variante ale lumii. Între acestea, în interval, se derulează întreaga noastră existență, interogațiile și eșecurile, sfinții și păcătoșii, dar mai important decât orice, în economia discuției noastre, viața politică. „Cain a întemeiat orașul!” (Geneza, 4,17). Același care l-a ucis pe Abel, mișcarea, devenirea, libertatea! Cel care preferă legea în litera ei, neputând citi mai departe și vulgarizând însuși textul normativ; același care e lipsit de curaj, de puterea de a accede la esența Legii, de viața propriu-zisă. Acesta a întemeiat orașul! Adică a redus tranziția între lumi, intervalul la stagnare. „Orașul-stat — ne avertizează Augustin — reprezintă ansamblul unor ființe raționale organizate în baza dreptului pozitiv!” A normelor juridice formulate de oameni pentru sau împotriva semenilor.

La limită, liderii orașului uită faptul că sunt doar „delegați ai puterii divine” și se instituie, precum spuneau călugării din tipurile străvechi ale Rusiei, în „agentul lui Dumnezeu pe pământ”. Acesta este „țarul tuturor rușilor” încă din sec. al XV-lea, formulă ce pare a fi revitalizată după disoluția URSS spre bucuria și vanitatea patriarhilor de la Moscova. Sigur, puterea vrăjește și distorsionează semnificațiile, astfel încât, nu de puține ori, liderii politici s-au substituit patriarhului în utopica postură, confundând autoritatea terestră cu puterea absolută de ordin divin. Aici sunt religiile politice. Cealaltă limită nu face decât să închidă cercul, ducând secularizarea atât de departe încât îi determină pe mulți „slujitori ai bisericii” să ceară abandonarea Cetății terestre și aducerea pe pământ a celeilalte. Adică instaurarea teocrației deasupra legilor justiției umane și, respectiv, a regimului politic.

Cum spuneam, cele două cetăți nu sunt separate nici în spațiu, nici în timp. Sunt, în gândirea lui Augustin, două forme în care trăim, cea materială și cea spirituală. Prima este o variantă posibilă a celei de-a doua, posibilă în sensul de modalitate în care noi, oamenii, o întrupăm. Ce-a de-a doua rămâne un deziderat, un model, un proiect. Amestecul lor sau chiar confuzia denotă grave neînțelegeri și, mai rău, revenirea lui Cain la butoanele puterii.

Cetatea Europei de Est

Revenind în Europa de Est, se impune să ne amintim adevărata schismă civilizațională a continentului! Urmând istorici ai locului, vom nota că, odată cu dispariția Imperiului Roman, în lumea occidentală au fost dizolvate structurile centralizate ale statului — tocmai compromis politic — și au impus reconstrucția sistemului socio-politic pornind de jos în sus, de la individ și regiune spre stat. Într-un asemenea context, Biserica s-a delimitat de puterea politică pentru a-și salva legitimitatea și unitatea. De atunci, în ciuda repetatelor tentative de a se suprapune statului, a fost ținută în paralel sau separat de acesta, tocmai de societatea care și-a consolidat autonomia. Competența de a numi liderii politici a fost treptat anulată de instituția alegerilor, iar ingerințele de ordinul politicilor publice sau în materia relațiilor dintre state nu au avut rol definitoriu, în ciuda influențelor considerabile din anumite perioade. Autonomia comunităților a făcut ca cele două cetăți augustiniene să-și formuleze un modus vivendi care a legitimat separația spațiului public de cel privat.

În Est, dimpotrivă, supraviețuirea și chiar consolidarea puterilor imperiale — bizantine, otomane și, respectiv, ruse — au perpetuat interferențele celor două lumi. Logica oricărei asemenea puteri cere subordonarea tuturor centrilor autonomi regionali sau locali, anularea sau convertirea pluralității puterilor într-o singură ierarhie. Întărirea instituției servituții a ținut în afara jocului politic majoritatea societății, atât prin lipsa drepturilor politice, cât și prin slaba cultură politică ori juridică. Acestora li se adaugă subordonarea nobilimii și instaurarea tocmai a jocului de sumă zero pe care îl menționam la început. Cine nu e cu puterea e împotriva ei! Și nu vorbim despre o putere personalizată într-un anume monarh, ci Puterea declarată și considerată a fi de ordin divin. De aici până la anexarea metaforelor biblice în discursul politic nu a mai fost decât un pas. Turma devine masă de manevră care acceptă, urmează, slujește. Iar Treimea creștină devine trio-ul „autocrație, ortodoxie, popor!” (Szucs Jenö). Puterea nu reprezintă o instituție a cetății terestre, ca relație între indivizi, pentru simplul motiv că indivizii nu există în ecuația politică. Există neamul, poporul, biserica, în sensul de comunitate a credincioșilor. Iar natura diferită a celor două cetăți se topește într-o singură identitate, cea a statului care include Biserica spre a-și prelua din discursul acesteia, sursele și legitimitatea puterii. Doar din discurs, desigur, dar câte oi din turmă reușesc să deslușească?

Kiev sau Kyiv?

Una dintre cele mai aprinse dezbateri ce continuă în Ucraina de cel puțin două decenii se referă la identitatea statului și a societății trăitoare acolo. Ca urmare, limba ” „națională”, integritatea teritorială, tradițiile, religiile, toate aceste semne ale națiunii și, corelativ, ale statului național demn de a fi liber și suveran, toate sunt re-examinate și uzate în luptele politice. Până și numele capitalei este pus sub lupă, Kiev fiind considerată o denumire rusă acceptată de Europa în timpul URSS din rațiuni de compromis, în timp ce Kyiv e propus ca nume ucrainian. Dincolo de această dispută, stă, de fapt, întreaga poveste a istoriei și identității ucrainiene.

Considerată a doua Romă, capitala țării a adăpostit de timpuriu credința creștină. Se consideră (Cronica Radziwill) că Sf. Andrei a descoperit dealurile zonei și a declarat că acolo se simte sfințenia la fiecare pas. Orașul sfânt a păstrat credința creștină dincolo de vicisitudinile istoriei, iar în 988, Vladimir cel Mare a declarat-o religie de stat. Chiar dacă, la acea oră, statul rus era departe de hotarele ucrainiene, istoriografia rusă consideră Kievul un fel de Kosovopolje sau Mecca a nașterii statalității ruse în jurul credinței ortodoxe. Ca urmare, dincolo de politic, orașul este un simbol de cea mai mare profunzime.

La această oră în Ucraina există trei denominații ortodoxe, una ținând de Patriarhia de la Kiev, alta de cea din Moscova, iar, mai nou, după 1992, o Biserică Ortodoxă Ucrainiană autocefală. Lor li se adaugă credincioși de rit vechi, cei de rit bizantin, dar și greco-catolici.

Recentul act al Patriarhiei de la Constantinopol readuce în legalitate bisericile ortodoxe din Ucraina. În vederea dobândirii autocefaliei se vorbește despre posibila lor unificare. Dar, cum e tradiția estică, orice discuție începe cu temeri și avertizări. Anume, dacă unificarea se va produce sub coordonarea Patriarhiei Moscovei, întregul proces își va pierde suportul credincioșilor. Dacă va fi sub coordonarea celorlalți, va atrage aversiunea și protestul Moscovei. Există și riscul revenirii la Biserica de stat, împotriva căreia deja s-a auzit vocea președintelui Poroșenko. Pe de altă parte, o biserică ucrainiană unită și autocefală reprezintă, în plan politic, o nouă formă de independență față de Rusia, iar pentru Rusia pierderea unor repere esențiale ale identității spirituale. La acestea se adaugă discuțiile deja aprinse în jurul repetării procedurilor la Constantinopol pentru Belarus și Moldova.

Preluarea acestor patriarhii de către Constantinopol ar reduce într-un mod inacceptabil sfera de influență nu doar a Patriarhului Rusiei, ci și a puterii politice pe care o cauționează. Ca urmare, Moscova s-a dezis deja de Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, pe care l-a acuzat de realizarea unei schisme profunde în lumea ortodoxă.

Împlinirea Legii

Același Augustin ne învață că împlinirea Legii se face prin credință și dragoste. Nu prin reglementări juridice mundane, cu atât mai puțin prin interferența cetăților. Dacă Legea devine instrument politic, ea neagă existența celeilalte Cetăți, iar referirea la aceasta se golește de conținut. În România, absenteismul a blocat o modificare legislativă stupidă nu neapărat prin conținutul declarat, cât în virtutea procedurilor legislative și a conflictului de legi. În Ucraina, Belarus și Macedonia, Biserica încearcă să împlinească ceea ce nu reușește politicul și se lovește tot de o Biserică (rusă) care încearcă să complinească neputințele Cetății terestre în (re)crearea unității slavilor. În fiecare caz, specificul celor două cetăți este pus între paranteze de nerăbdarea de a împlini nu Legea, ci legile micilor interese, frustrări, neputințe. Căci dragostea și credința nu vor împinge niciodată nici la imoralitate, nici la abuzul de putere politică! Dar cine mai înțelege, azi, anatomia celor două cetăți?

LĂSAȚI UN MESAJ