Mihail Vakulovski (n. 1972, Chişinău) absolvă, în 1994, Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, iar în 2002 își susține doctoratul la Universitatea București. Debut, în 1997, cu volumul de poezie Nemuritor în păpușoi. A publicat cărţi de poezie, proză, teatru, critică literară, eseu, istorie recentă, interviuri, antologii. Prezent în mai multe antologii din țară și din străinătate. Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Soros pentru Nemuritor în păpușoi (1997); Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001); Premiul Underground Zona alternativă pentru Biblioteca Tiuk! (2002); Premiul pentru Traducere (Tomis, 2009); Premiul Timpul pentru cartea de critică literară a anului (2010); Premiul de critică la Salonul Internațional de Carte de la Biblioteca Națională din Chișinău (2011) pentru Portret de grup cu generația „optzeci“(Poezia); Premiul Interviuri culturale al Salonului Internațional de Carte din Chișinău 2012 pentru Zece basarabeni pentru cultura română. Interviuri cu tinerii dintre milenii; Premiul Proză — „Noii Barbari”, pentru Biblioteca (2012), Premiul pentru Proză pentru anul literar 2015, oferit de Biblioteca „Ştefan cel Mare”, Chişinău; Premiul „Nichita Stănescu” la Salonul Internaţional de Carte Chişinău, 2014, pentru Riduri; Premiul Librarul Anului, oferit de Festivalul Internaţional de Poezie şi Muzică „Poezia e la Bistriţa” (2018). Traducător din literatura rusă. Fondator al revistei web Tiuk! (tiuk.reea.net). Fondatorul și realizatorul CenaKLUbului TIUK!

— De ce crezi că a scris Tatiana Țîbuleac, pe coperta a patra de la noul tău roman de la Humanitas, Tata mă citește și după moarte, că e „o carte care va enerva multă lume”? Întreb fiindcă pe mine m-a entuziasmat, întristat, melancolizat, distrat, dar nu m-a scos deloc din sărite. Am eu nervii tari sau…?
— Zice asta în concluzie, după ce caracterizează cartea ca pe un corp ce transmite „injecții de stări și de imagini, fără complexe, fără filtru și fără cenzură, (…) mult umor, multe înjurături și cruzime”… Cred că s-a gândit că-i va enerva pe tradiţionaliştii care nu vor mai descoperi în copilul & copilăria de aici trăsăturile şi calităţile cu care s-au obişnuit şi pe care aşteaptă să le găsească în orice text pe tema copilăriei — inocenţă, cuminţenie, neprihănire. Dar e problema lor — eu atenţionez cititorul, încă din subtitlu, că e o carte despre copilărie, dar nu pentru copii: „(poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)”. Probabil că s-a gândit că-i va enerva şi pe cei care susţin că nu mai suportă cărţile şi filmele despre comunism, dar, în acelaşi timp, şi pe cei de stânga, care ar putea să spună că-s prea subiectiv şi că, în realitate, majoritatea copiilor erau precum Colea, îndoctrinaţi 99 la sută, pe când la mine el e excepţia — unicul îndoctrinat, restul personajelor fiind copii normali, despre care nu s-a prea scris; de aceea am considerat că-s cam dator să le dau şi lor microfonul — celor care au trăit copilăria într-un sat moldovenesc din timpul Uniunii Sovietice.

— Care sunt așteptările tale de autor de la Tata…, dincolo de, sunt sigur, plăcerea scrisului? Ce vrei cu cartea asta?
— E o carte adunată, în primul rând, pentru cititorul din mine, de aceea a durat atâta scrierea ei — am tot tăiat, cizelat, sculptat, şlefuit, mângâiat, până a devenit aşa cum e acum, un roman scurt, compus din textuleţe foarte scurte, dar intense, de acţiune, de efect, care transmit foarte multe stări, mesaje, informaţii, apoi te trimit într-o perioadă & loc care nu mai există, deci te fac să călătoreşti altfel decât Iuri Gagarin, personaj în carte, dar la fel de utopic, până să se întâmple. Mă aştept să aibă cititori faini şi mulţi, să fie citită cu plăcere, iar cititorii să se enerveze că se termină aşa repede şi să dea buzna în librării în căutarea volumului promis la sfârşit — Totul, aproape totul despre tata. Lucrez într-o librărie (cum care? aia care e cea mai frumoasă librărie din lume!), aşa că văd că romanul are mare succes, zilnic ne părăsesc măcar câteva exemplare, oamenii care o citesc se întorc după alte exemplare, pentru cadouri, unii cumpără câte două-trei exemplare, după lectură, iar un domn a cumpărat deja cinci exemplare (mersi, Horia Z.). Şi fiindcă lucrez în librăria care aparţine de editura care a publicat cartea, Humanitas, ştiu că mai sunt foarte puţine exemplare din Tata… la editură, deci primul tiraj e cam pa-pa!

— Mai ușor scrii despre lucrurile pe care le cunoști sau despre cele pe care ți le imaginezi?
— Eu scriu, în general, uşor, noroc că am frânele foarte dezvoltate şi public doar după ce citesc manuscrisul cu ochii cititorului şi-s împăcat cu gândul că m-am bucurat destul numai eu de el, acum poate să-şi ia zborul. „Ducă-se!”, cum ar zice Daniil Harms. Îmi plac şi textele sau fragmentele imaginate sută la sută, de exemplu, cum adoarme Gagarin în Cosmos şi visează că e pălmuit. Când s-a trezit, a văzut că nu era chiar vis — adormise citind, şi cartea plutea deasupra lui, şi paginile îi mângâiau faţa. „He-he-he-hei, blea!”, a zis Iura, a urcat pe aspirator şi a început să zboare ca Baba Iaga pe mătură, cu cartea în mână. „Îmi plimb cartea”, zice Iura, „o plimb în Cosmos ca pe-o iubită”, râde Iura. M-am distrat imaginându-mi astfel de scene, dar mi se par mai tari fragmentele care pornesc de la o realitate, mai intense, mai pline de viaţă şi… moarte. Acum, am lăsat cartea în lume fiindcă aşa mi-a cerut tata, pe care-l simt deasupra umărului drept, mai ales când scriu ceva autobiografic, ce a trăit şi el. Asta-i imaginaţie? Eu, care nu sunt credincios, aş răspunde că da. Dar eu chiar l-am tot simţit („De când a murit tata, îl simt uneori în mine, mă trezesc cucerit subit de el, care face ce are chef el, ce i-ar fi plăcut lui să i se întâmple. Cel mai crunt e când — mai ales la un pahar de vin de care îi place lui — începe să-i ironizeze pe cei dragi mie, de lângă mine. Îi ajung câteva cuvinte sau expresii ca să te jignească în ultimul hal şi să te supere pentru totdeauna, e un maestru fără egal şi nu prea am cum să-l fac să se potolească. Până să mă reîntorc în trupul meu, el deja aruncă săgeţile otrăvite şi-şi satisface pofta de răutăţi. Dar cel mai tare îi place să stea în spatele meu când scriu la laptop, mai ales când scriu ceva autobiografic, ce-a trăit şi el; mi-a zis că atunci se încarcă cu energie, e viu, trăieşte, e — în acelaşi timp — şi unde scriu eu, şi acasă, în casa copilăriei mele, când s-a simţit cel mai în putere, cel mai împăcat cu sine, cel mai în largul lui. Mi-a promis că, dacă scriu o poVeste pornind de la copilăria mea, n-o să-mi mai jignească oamenii dragi de aici încolo… Cu condiţia să nu mă cenzurez şi să nu-l iau în seamă, doar să poVestesc nişte amintiri din copilărie”). Faza naşpa e că, după publicarea cărţii, s-a ţinut de cuvânt — tata mereu şi-a respectat promisiunile — şi n-a mai apărut. Sincer, prefer să nu fi publicat cartea.

— Ți-a priit în pandemie, când librăria la care lucrezi a fost închisă și când ai stat acasă? Cum ți-ai consumat timpul liber intrat în contul personal?
— Am stat acasă, am ieşit — foarte scurt — doar până la cel mai îndepărtat supermarket, cu cei mai puţini oameni, după mâncare. Din păcate pentru mine, am trăit intens pandemia, eram uimit-oripilat de scriitorii care nu se mai dezlipeau de laptopurile cărora le tot (re)cit(e)au din propria „operă”, pe care o plasau — în direct sau înregistrat — pe undele internetului, în timp ce planeta e(ra) şah, aproape de mat, mureau oameni peste tot şi încontinuu, şi încă mai mor, fără nicio explicaţie, apărare, vaccin. Carmina, soția mea, a avut tot timpul ore on-line, cu elevii din clasa ei (a IV-a), cu elevi de gimnaziu sau liceu, cu studenți, învăţători, profesori; lecţii, cursuri, conferinţe, ședințe, evenimente, discuţii… La început îmi era greu şi să citesc, dar m-au salvat poezia şi teatrul lui Eugene Ionesco — am citit poezii de care mi se făcuse dor şi tot teatrul Ionesco şi mi-am mai revenit şi am (re)citit şi proză, de la Maestrul şi Margareta, de Bulgakov, şi Sălbaticul, de Guillermo Arriaga, la Balada de la Narayama, de Shichiro Fukazawa, şi Ţipă cât poţi, de Moni Stănilă. M-am uitat la filme şi la multe spectacole on-line, lăsate de majoritatea teatrelor pe paginile lor de socializare sau youtube, inclusiv piesa făcută de actorii de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, după cartea lui tata, Copiii foametei. A, şi am ascultat audiobookuri, inclusiv cărţi scrise şi publicate în carantină, cum e Sora celor patru, de Evgheni Vodolazkin, carte care cuprinde patru piese de teatru, prima chiar despre coronavirus. În rest — am mai povestit — mi-am plimbat câinele imaginar prin grădina imaginară din jurul casei imaginare.

— Ai avut vreo revelație în claustrare? S-au activat frici, angoase?
— Mi-a fost frică doar pentru mama, ca nu cumva să se intersecteze cu cineva care ar fi adus virusul de pe „la noi, la Italea”, sau Spania sau Portugalia sau din „Piter” ori „Ades”. Ce-i drept, i-am compătimit pe oamenii care nu citesc, nu se uită la filme, n-au noroc să stea acasă cu cineva la care chiar ţin, din dragoste sau prietenie…

— Ești traducător și cititor de literatură rusă. O întrebare veche: ce are „tare” literatura rusă?
— Pentru ruşi literatura e ceva vital. Literatura rusă a avut, are şi va avea mereu printre cei mai puternici şi buni scriitori din lume, fie ei tradiţionalişti, experimentali sau avangardişti. Fiind foarte mulţi în piramidă, vârfurile-s ascuţite & tari. Apoi, şi cititorii ruşi sunt foarte mulţi, aprigi & pătimaşi, cumpără şi citesc foarte mult şi peste tot. Zi-mi şi mie de unde poate veni o ştire de genu’: „… şi-a omorât prietenul într-o ceartă legată de superioritatea poeziei în faţa prozei”?…

— Iubirea de poezie, în Rusia, e mortală, iată! Mihail, care e sfatul — de la distanță și necerut — pe care i-l dai fratelui tău mai mic, scriitor și el, Alexandru Vakulovski?
— Chiar dacă bunicul i-a zis fratelui său mai mare bădica, până la moarte (şi după, de fapt, tot „bădica Anton” a rămas), eşti frate mai mare sau mai mic doar până la un moment dat. La noi, într-adevăr, e o diferenţă mare de vârstă — şase ani —, dar acum suntem fraţi şi prieteni, nu mai contează cine-i mai vechi. Sunt mândru şi foarte bucuros de frate-meu şi cred că l-am îndrumat când a fost cazul, în copilărie, mai ales, acum aş putea să-i dau sfaturi doar dacă mi le-ar cere.
Fiindcă-s încântat de cum scrie, mi-ar plăcea să publice mai des, dar — fiind şi eu scriitor — mă bucur că nu se grăbeşte cu publicatul, important e să coacă ceva…

— Potențează scrisul prozei poetul care ești? Ți s-a întâmplat să ți se acrească de scris proză și să faci poezie?
— După ce mi-am susţinut doctoratul, am ajuns la concluzia că nu mai are rost să scriu critică literară şi poezie, am mizat pe proză. Dar poezia se scrie singură, bate la cerebel şi te urmăreşte până o eliberezi, uneori nu te slăbeşte cu săptămânile. Aşa s-a scris, existem cu existem, Riduri, probabil cel mai bun volum de poezie al meu. În pandemie, am scris doar trei existeme şi câteva cronici şi recomandări de cărţi…

— Mihai, care e poezia cu care ai participa la o antologie a poeziei contemporane?
— Am făcut câteva antologii şi ştiu cât de neplăcut e să te trezeşti cu autori care vor să apară cu alte texte decât cele alese de antologator, de cele mai multe ori mult mai nepotrivite, de aceea nu mă bag niciodată peste cei care fac antologii în care selectează şi din textele mele. Aş lăsa, deci, să hotărască autorul antologiei. Oricum, ar depinde de multe ce aş alege — de ce fel de antologie e, în ce ţară/limbă va fi publicată, cine face antologia, cine mai intră-n antologie ş.m.a. Dar dacă tot e doar un joc, aş alege ori un existem puternic, cum e „Paşii taţilor noştri” (sau „Paşii mamelor noastre”), de exemplu, ori unul mai cunoscut, cum e ăla cu „vreau un câine…” din „c a r m i n e” sau „mai bine tu”: „văd tineri cu Che Guevara pe piept/ tatuaţi cu Che Guevara/ lideri politici cu Che Guevara pe tricouri/ oligarhi cu Che Guevara pe portofel/ cântăreţi Che Guevara/ poeţi Che Guevara/ ce de Che Guevara// veneam la lucru şi un bătrân aurolac dormea dus/ sub o bancă din parcul de alături/ iar Che Guevara de pe tricoul lui îi veghea somnul/ îi liniştea visele/ îi pregătea gânduri limpezi/ amintiri frumoase pline de viaţă/ speranţe mincinoase/ tineri tineri tineri cu Che Guevara/ în cap/ Che Guevara care omora copii// decât Che mai bine Lenin/ decât Hitler mai bine Lenin/ decât Stalin mai bine Lenin/ decât Lenin mai bine Jim Morrison/ decât Jim mai bine Jerry/ decât Jerry mai bine Henry Miller/ decât Henry mai bine uită-te în jur/ la părinţii tăi la prietenii tăi la colegii tăi/ la ţara în care trăieşti la oraşul în care eşti/ uită-te în jurul tău/ şi gândeşte-te la tine/ gândeşte-te un pic mai mult la tine/ gândeşte-te la tine”.

Interviu realizat de Robert Șerban