La 81 de ani, Mircea Pora nu renunță să scrie povestiri și schițe despre lumea de ieri, de azi și dintotdeauna.
Ultima sa carte de proză scurtă, intitulată Plouă, ninge, anotimpuri, apărută, recent, la Editura Eikon, „vorbește din memorie”, nabokovian, despre lumile traversate de autor din copilărie și până astăzi, când a ajuns la o vârstă, măcar în aparență, a certitudinilor.
La fel ca în cazul precedentului volum de proză scurtă, apărut acum doi ani, cu titlul Cineva demult a scris, tonul întâmplărilor descrise în noua sa carte rămâne elegiac, scăldat într-o nostalgie difuză, menit să tulbure cititorul de orice vârstă și să-l avertizeze că și lui i se pot întâmpla toate acele fapte de viață complicate, triste, uneori, vesele cu alte ocazii.
Pe lângă umorul „marca Pora”, descoperim în noul volum de povestiri dorința autorului de a înregistra cu devoțiune și, da, cu tristețe, cum se scurge o viață de om printre obstacole de toate felurile: sociale, economice, politice și destule altele. Lumea satului bănățean pe cale de extincție, care astăzi, tocmai de aceea, nu mai există decât în amintirile fericite ale copilului de altădată, apare în multe din prozele volumului. Oameni bătrâni, dispăruți de o veșnicie, obiceiuri și tradiții și ele pe cale de dispariție, figuri antologice din fauna socială a regimului totalitar, tot acest mise en abyme are darul să-l facă pe cititor să înțeleagă aproape la perfecție lumile portretizate de scriitor.
Piesa de rezistență a cărții mi se pare a fi povestirea cea mai lungă, intitulată „Plimbare”, în care personajele centrale sunt un tată și fiul său. Cei doi fac o lungă călătorie oarecum inițiatică prin trecutul lor, de vreme ce îi întâlnesc, ca într-o fantasmă shakespeariană, pe bunicii dispăruți de mult, brusc reînviați și stând în picioare în cimitirul satului, despre care aflăm că se află în renovare.
Nu găsesc mai potrivit să închei această scurtă cronică fără a cita, la final, caracterizarea făcută scrisului lui Mircea Pora de unul dintre cei mai buni prozatori români de azi, Bedros Horasangian: „Mă bucur foarte mult că pot însoţi acest text cu gândul meu bun şi aprecierile unui vechi cititor de proză. Mircea Pora scrie concentrat, mânuiește o limbă română extrem de musculoasă, textele au ritm şi culoare. Un scriitor român contemporan cu noi, din clasa lui Liviu Rebreanu şi Radu Petrescu, care ar merita mai multă atenţie şi interes din partea cititorilor. Dacă nu şi preţuire şi respect. Pe al meu poate conta oricum”.
„Deceniul al șaptelea al secolului trecut, partea de început. Îmi începusem studenția și, din nefericire, o făcusem cu stângul. Intrasem, după un examen de admitere, la facultatea de biologie. Trei ani din viață i am pierdut acolo, doi la Cluj și unul la București. Când scriu aceste aduceri aminte, am peste optzeci de ani. Când eram însă prins în menghine, era altceva. Cum arăta Clujul pe atunci?… Era un oraș destul de mare pentru România, dar socialist. Mașini puține, aproape deloc străine, milițieni mulți, mulți de tot, informatori în civil tot mulți sau mulți de tot, prăvălii modeste, neprimitoare. Responsabili mulți cu tot felul de activități, dar niciunul nu și făcea cum trebuie datoria.”
