Pisica de pază a zilei de 1 Mai. Reportaj trist-amar într-o zi de Armindeni FOTO-VIDEO

294

Timp de decenii, prima zi de mai era un prilej de a mai scăpa de problemele zilnice și de a ieși din cotidianul apăsător de zi cu zi. Ziua Internațională a celor care muncesc era în epoca de tristă amintire a regimului de sorginte sovietică o mascaradă, care trebuia să preamărească realizările minunate ale clasei muncitoare conduse în mod de-a dreptul genial de conducătorii ei neobosiți.

O lungă perioadă de timp au avut loc defilările organizate cu mare pompă, care trebuiau să arate fiecare depășire de plan cincinal ori chiar și alte realizări mai mici. De voie ori de nevoie toți angajații din fabrici și uzine, dar și toate celelalte clase sociale, erau scoși de zeloșii activiști de partid să-și arate entuziasmul. Sigur că acesta era de fațadă. În Timișoara, de pe la clinica de oftalmologie unde se încolonau muncitorii, apoi prin fața magazinului Materna, urmau traseul bulevardului Republicii până la Gara Mare. Toți trebuiau să care câte ceva. Majoritatea era dotată cu steaguri tricolore, dar mai ales cu cele roșii, cu stema partidului.

Alții cărau ditamai pancarte cu sloganuri, îndemnuri la pacea mondială sau citate din adânca înțelepciune a unicului conducător. Nu lipseau în anii de început ai socialismului imense portrete ale celor doi corifei ai marxismului (la care se adăuga și tovarășul Volodea Ulianov, cunoscut de unii după numele de scenă Lenin). Apoi erau și alte portrete, ceva mai mici, ale membrilor Comitetului Central al PCR. După un timp, toți aceștia au dispărut în uitare. Doar neînfricatul cârmaci și destoinica lui soție mai erau pe toate portretele. De măreția lor nu mai avea loc nimeni. Cine nu avea o pancartă sau un drapel, de care nu puteai scăpa că doar era luat pe inventar cu semnătură, trebuia măcar să fluture o mână de flori.

Dar toate aveau un sfârșit. Marea bucurie era a doua parte a zilei. Pentru a mai lăsa liberă un pic supapa presiunii sociale, clasa muncitoare avea dreptul să stea la coadă la tarabele de la tot colțul de stradă unde, după o jumate de oră (pe puțin) de așteptare, puteai să-ți cumperi câteva beri și un carton cu celebrii mititei. Sigur că se mai întâmpla ca berea să aibă gust rânced, de ulei vechi, dar era un risc asumat. Ce căuta uleiul de rapiță în sticlele de bere este o altă poveste, pe care, oricum, cei mai tineri nu o vor înțelege. Cei cu relații aveau însă șansa să obțină berea în sticle verzi.

Iar cele verzi aveau șanse mai reduse de a fi contaminate cu ulei. Deci era o bucurie în plus oferită de regimul socialist care îți dădea posibilitate de a alege: bere în sticlă brună sau în cea verde. Erau cele două principale sortimente. Cei mai organizați își luau cu ei o pătură și ceva gustări pe lângă o minge și plecau în natură. Fie pe malul Begăi sau cel mai adesea la Pădurea Verde, la celebrul restaurant poreclit „La Țânțarul”. Acolo erau aceleași cozi la tarabele de mititei, dar măcar se încingeau partide de volei sau miuțe. Erau singurele distracții, în afară de plajă, care era pe gratis.

Se mai întreabă unii care erau prea juniori în acei ani de ce nu venea fiecare cu caserola de mici de acasă să facă grătare acolo? Sfântă naivitate! Caserole nu se găseau, iar mici la liber în comerț nici pe atât! Erau monopolul statului. După schimbarea de regim, petrecerile de la Pădurea Verde au continuat mult mai liber și fără opreliști. Oricine făcea câte un foc oriunde. Oricine arunca deșeurile oriunde. Oricine tăia lemne din pădure de unde-l… tăia și capul. Doar fotbalul a rămas perpetua deistracție. Marea emancipare a românilor a fost trecerea de la berea cu ulei la capitalistele doze de aluminiu. Asta a fost marea lovitură dată socialismului. Libertatea de a bea bere la alegere, din zeci de sortimente.

Azi, după un scurt tur pe la Pădure lucrurile stau total diferit. Nici un fel de muzică, nici mai tare, nici mai în surdină. Celebrele manele lipsesc cu desăvârșire. Focurile de anul trecut încă au urme de neșters. Restaurantul din incinta Muzeului Satului pare abandonat și gata de a fi luat în stăpânire din nou de natură. Nimic nu mai mișcă. Poate doar câte o hârtie răzleață dusă de vânt. „Tânțarul” din anii trecuți strălucește din nou, ca scos din cutie, după deceniile de abandon capitalist. Dar tot degeaba. Din cauza măsurilor de izolare tot nu-i trece nimeni pragul.

Tăpșanul cu pretenții de stadion e acum pe jumătate ocupat de barăci pentru cei ce sunt în carantină. De asemenea mai sunt și unele barăci ocupate de migranții ce au plecat să-și caute norocul în Europa. Doar câte un jandarm se mai vede făcându-și rondul printre „obiectivele strategice de izolare”. Nici la Grădina Zoologică nu este mai mare freamăt. Totul este închis, de parcă animalele sunt plecate în concediu prelungit pe plaiurile lor natale. Poate vor reveni la toamnă, dacă totul va fi bine.

Singura ființă care își făcea cu mare sârg datoria era pisica de pază a Grădinii. Stă de veghe la poartă și pare hotărâtă să nu lase nici un intrus să treacă. Nu poate fi mituită cu nimic. Refuză orice bucățică de cârnat de parcă ar fi vegetariană. Singurul ei ortac este ursul de butaforie cu care împarte paza porții. Dar acela este mai tăcut de când a fost scos din priză. Tristețea unei amieze la Pădurea Verde, cea pustie, este tulburată doar de o voce ce vine de undeva din pădure. Cineva fredona, alene, vorbe de mare actualitate și înțelepciune

„Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Ni-e lehamite de marșuri, de tromboane și plocoane,
De blazoane, de canoane și fasoane”.

Întradevăr, ploaia stă să înceapă și trubadurul singuratic se pierde în adâncul pădurii să nu fie prins și amendat.

LĂSAȚI UN MESAJ