„Pentru mine, calitatea unei universități constă, înainte de toate, în procentul de angajabilitate al absolvenților ei” VIDEO

264

Interviu cu conferențiar universitar doctor Florin Drăgan, rectorul Universității Politehnica Timișoara

— Domnule rector, dacă ar fi să faceți o trecere în revistă a anului academic care a trecut — și care a fost extrem de tulbure pentru întreaga societate, din motive legate de pandemie —, cum l-ați caracteriza?

— Acest an a adus niște oportunități în universitate și în mediul educațional românesc, altfel un mediu destul de conservator. În sensul în care, din cauza pandemiei provocată de Covid-19, pe zona de digitalizare am putut realiza lucruri importante mult mai accelerat decât le-am fi putut face înainte. Situația a funcționat mult mai bine, la capitolul digitalizare, pe zona didactică, deoarece colegii mei, cadre didactice, au anumite cunoștințe pe zona de inginerie și de IT, deci pot foarte ușor să activeze într-un mediu online. La fel, în zona administrativă a universității, am introdus aplicații care să faciliteze munca și pentru angajații din domeniul TESA: un schimb al documentelor în format online. Am introdus această aplicație mult mai ușor decât o puteam face înainte de pandemie, când probabil am fi întâmpinat o serie de greutăți, nevăzându-se care este marele avantaj al posibilității de a lucra de acasă sau din alte locații diferite, fără a te deplasa între aceste locații. Sunt lucruri cunoscute… dar, dintr-o comoditate recunoscută, s-a evitat să se învețe altceva. Acest lucru s-a făcut foarte ușor. Deja Politehnica a avansat de un an pe această arie, a digitalizării.

Pe zona de didactic am fost mai bine pregătiți când a început toată această situație pandemică. În sensul în care deja aveam un centru de e-Learning, aplicații, atât generale, cât și aplicații mobile, prin care să se poată conecta cadrele didactice cu studenții. Avem și partea de evaluare tot așa, pe care o putem face online. Singurul lucru e că a crescut volumul de lucru. De la un număr de 1..000–2000 de studenți care erau la licență și, parțial la master, acum am ajuns să predăm online tuturor studenților universității. Avem și niște grafice pe care se vede foarte bine modul în care a crescut de zece ori utilizarea facilităților și a instrumentelor cu care lucrăm. A mai trebuit să completăm cu niște hardware și cu niște costuri suplimentare. Dar i-a făcut, pe de altă parte, pe colegii care de obicei nu predau la programul de învățământ la distanță să vadă beneficiile învățământului online: pentru că poți să dai un share la o sursă sau să partajezi cu studenții. Poți să accesezi mult mai ușor diverse surse. Avem cadre didactice care au lucrat mult mai mult în online decât o făceau înainte, la clasă, unde se mergea pe o anumită specificitate. Aici trebuia, în schimb, să-ți faci alte probleme. În unele cazuri trebuia să adaptezi documentele și fișierele pe care le folosești. Avem și oameni care au lucrat și s-au dăruit foarte mult. Au lucrat poate dublu sau triplu, ca timp, pentru a adapta materialele.

A fost un volum de muncă foarte mare. A mai fost și o anumită frustrare a lucrului în fața unui ecran, cu zeci sau chiar sute de ferestre negre — să nu știi de fapt cui predai. Pentru că nu am mers pe varianta să obligăm studenții la capitolul prezență. Am avut și cazuri foarte ciudate. La un moment dat, chiar eu, personal, am avut examen cu un student aflat într-un garaj al unui prieten. Pentru că, la el acasă, nu avea internet prea bun. Acum nu știu dacă acea formulă nu era folosită de studenți și pentru ca să fie profesorul mai indulgent cu ei. Au fost niște situații pe care a trebuit, printr-o politică adecvată, să le rezolvăm în această perioadă. Am avut studenți care nu aveau calculatoare sau laptop-uri sau nu aveau internet. Asta e cea mai complicată situație. La un moment dat, un student mi-a solicitat — și am rămas destul de surprins — că de aici, din județul Timiș, dintr-o localitate mică, să ajungă în Timișoara. Era în vremea pe când, anul trecut, căminele nu erau deschise. Acum toate sunt deschise și studenții sunt cazați, în număr de peste 4.000, în căminele noastre. Acel tânăr a spus că trebuie să vină la Timișoara pentru că nu are acasă internet și nici curent. Efectiv am sunat la primărie. Le-am cerut colegilor mei, întrucât mi s-a părut trasă de păr această situație, să se intereseze cum stau lucrurile. Da! Așa era. S-a confirmat că el și părinții săi locuiesc într-o casă unde nu este curent electric. Ținând cont de tristețea acestui caz, am decis ca studentul respectiv să beneficieze și de o bursă socială, tocmai pentru a ieși din necaz. Era un student cu o medie peste opt. Încerca să progreseze într-o situație extraordinară.

Sunt multe lucruri care s-au întâmplat pe partea de digitalizare și pe partea de schimbare a mentalității, atât la studenți, cât și la cadrele didactice, în unele cazuri. Ei văd altfel venirea la școală. O văd acum mult mai atractivă. Înainte era „iarăși mergem la școală…” Și schimbarea de la cursuri se va produce. Pentru că e foarte greu să mai ții pe cineva într-o sală două sau trei ore ca să predai o materie. Nu mai vorbim de dictare, că la Politehnică, oricum, așa ceva nu se mai făcea. Dar trebuie să fie mai interactivi. Noi încercăm să introducem, împreună cu Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic, și alte metode. De pildă, la partea de gaming, studenții vor participa la anumite jocuri. Mie mi-a plăcut să dau examenul online măcar la prima prezentare, când toată lumea are un subiect. Subiectele fiind diferite, dacă dai partea aplicativă, fiecare își vede de subiectul lui. Ai totul centralizat și poți să corectezi de acasă sau de la școală, sau, dacă sunt plecat undeva, chiar din mașină. Nu mai trebuie să stau cu un teanc de lucrări în față. E clar că partea asta de pandemie a creat un disconfort din punct de vedere mental, psihologic, de multe ori, dar a adus și niște oportunități de care cred că multă lume a beneficiat. Și Politehnica în primul rând, în mod sigur.

— Avantajele sunt evidente, pe de o parte. Dar, în mod cert, sunt și dezavantaje. Mă gândesc în primul rând la studenții de anul întâi, care sunt puțin speriați, vin din liceu, unde se predă în alt fel, au mai prins și aceste restricții… Au fost probleme de abandon, sunt numeroși cei ce vor să se retragă?

— Culmea e că rata abandonului a scăzut, comparativ cu anii trecuți. Motivele sunt discutabile. Din punctul meu de vedere sunt două explicații, care nu ne bucură, neapărat.

Un motiv este dat de faptul că ei au rămas, anul trecut, în sânul familiilor, acasă. Activitatea putea fi monitorizată mai ușor. Se vede ce face fiecare, toată ziua. Trebuia, într-un fel sau altul, să facă ceva pe calculator. Venirea la Timișoara, în unele cazuri, îi face să se piardă. A doua variantă era și evaluarea, care, trebuie să recunoaștem, a fost mai lejeră. Și asta se vede la nivel național, în preuniversitar. La Politehnică, având în vedere caracterul aplicativ, cu exercițiile și problemele ce se pun, nu a fost chiar așa rău. Nu a scăzut așa mult. Dar și pentru noi a fost mai facil. Atunci, coroborând aceste lucruri, ideea a fost următoarea: ei trebuind să facă ceva, fiind acasă, fiind în familii, și, pe de altă parte, situația derulându-se mai lejer pe partea de evaluare, studenții au rămas conectați. Și atunci abandonul nu a crescut, ci, dimpotrivă, a scăzut.

Noi nu suntem mulțumiți, la ora actuală, de cunoștințele lor. Venirea la Timișoara și reluarea contactului cu cadrele didactice, mersul în laboratoare, vizitarea bibliotecii ajută mult la creșterea calității actului educațional. Și anul trecut am avut două perioade. La unele facultăți mai mici au putut să-i aducă pe studenți și în toamnă, și în primăvară, un număr de patru săptămâni. Dar, din păcate, iar s-a intrat în scenariul roșu și a fost mai complicat cu carantina din primăvară. Am avut o perioadă, înaintea vacanței de vară, când am permis accesul la toată lumea să vină timp de trei săptămâni. A rămas învățământul online, dar ei au putut veni în școală, ca să nu facem discriminări. Unii citesc doar acasă niște materiale, alții vin la școală și, dincolo de participare, văzând diverse dispozitive din laboratoare, le-a fost mult mai ușor. Anul întâi a fost mai ușor pentru că au studiat mai multă matematică și au luat parte la câteva seminarii. Dar, pe partea de laborator, nu au cum să vadă niște aparate și dispozitive nevenind la școală fizic! Și, foarte important, au putut să socializeze, că asta le lipsea cel mai mult. Și au putut să vadă puțin ce înseamnă Politehnica cu adevărat și Timișoara, în special. Ce înseamnă orașul și universitatea pentru ei. Deci au fost lucruri importante,

Acum, la ora actuală, suntem în online, dar, având în vedere ce se întâmplă acum afară, am dat o recomandare cadrelor didactice de la anii unu și doi să aibă întâlniri cu studenții. Nu cu prezența obligatorie. Nu toți vin. Să fie întâlniri pentru a le mai prezenta câte ceva, dar nu cu prezență obligatorie sau ceva în afara orelor. Doar să mai adauge unele informații, care să-i ajute la partea practică din anul întâi, dar, mai ales, la anul doi, când se fac mai multe discipline cu caracter aplicativ și deja lucrurile pot deveni mai complicate.

Am primit un e-mail de la mama unui băiat care lucrează în domeniul sanitar și care mi-a spus cât de greu e în spitale și la ce îi expunem, dacă sunt prea înghesuiți. Atunci, pentru a le asigura o siguranță sporită, am spus: „OK, mergem în continuare în online”. Există și varianta aceasta, în care ei pot să stea în complexul studențesc, pentru că, până la urmă, altfel învață în cămine și au șansa să discute între ei și să se consulte. Sau pot să vină la facultate, să aibă întâlniri cu unul sau două cadre didactice. Noi avem astfel de întâlniri, depinde de specificul facultății, și vom vedea ce va fi. Sperăm că, dacă nu din 15 noiembrie, măcar de la 1 decembrie să poată face aplicațiile. Pentru că altfel scade calitatea predării și a acumulării de cunoștințe.

— E limpede că actul evaluării suferă cel mai mult. Voiam să vă întreb de procentajul de vaccinați. Am aflat că mai mult de jumătate dintre studenți s-au vaccinat. E adevărat?

— Da, la Politehnică avem 55% dintre studenți vaccinați. Am contactat studenții la începutul anului școlar, în momentul în care am adoptat scenariile, am contactat atât studenții, cât și cadrele didactice. La cadrele didactice vaccinarea este realizată în proporție cam de 75%. Stăm destul de bine, nu-i așa? Suntem mai tehnici, ca și cei de la Medicină, și credem în știință. Dacă nu credem în știință, nu mai are rost să predăm aici. În mod normal, promovăm vaccinarea. Am promovat și campaniile domnului Săndesc (președintele Asociației ATI). Am avut acolo destui voluntari. Am participat la astfel de campanii. Studenții, fiind și foarte tineri, se lasă mai greu convinși să se vaccineze. Dar procentajul este undeva peste media națională. Cam 53% a fost în luna septembrie. Bănuiesc că acum e cam la 60 de procente, având în vedere că au venit aici și, văzând ce se întâmplă în sistemul sanitar, sigur că s-au mai vaccinat.

— Vă întreb acest lucru, pentru că este un aspect foarte important pentru actul pedagogic. De altfel, zilele acestea au fost luate măsuri în plus privind restricțiile aplicate împotriva celor nevaccinați. Se mai vorbește de acel certificat verde, inclusiv în marile universități, ca o posibilitate în plus de  a se face școală fizic. Ați fi de acord cu aceste măsuri, contestate inclusiv în instanță?

— E o decizie care, probabil, va trebui luată la nivel de țară. Din punctul meu de vedere, da. Pentru că nu vedem altă soluție la ora actuală. Poate că vine cam târziu. Pentru că e vorba de o lună între cele două doze. Deci, cam târziu.

— Dar măcar va ajuta la posibilitatea ca, din semestrul viitor școala să înceapă, în 90% din cazuri, în formă fizică.

— Această decizie nu se poate lua la nivel de universitate. Sunt păreri pro și contra. S-a pus, la un moment dat, problema să înceapă cazarea cu studenții vaccinați. A și venit o recomandare centrală. Dar directiva a venit când deja am terminat cazările. Nu mi s-a părut în regulă. Și să vă spun de ce. Pentru domeniul nedidactic procentajul este de 50–55%. Nu pot să cer colegilor să se vaccineze și să am personalul nedidactic în procent de jumătate nevaccinat. Ori mergem cu măsura pentru toată lumea, ori… nu o mai aplicăm. E și o chestiune de legislație a muncii. Dacă nu se prevede ceva la nivel de țară, nu am cum să opresc pe cineva să vină la lucru sau să-l oblig să se vaccineze.

— Nu e constituțional, aveți dreptate. Există și riscul să fiți dați în judecată de unii dintre acești oameni. Lucrurile se schimbă dacă o astfel de măsură este aprobată de Parlamentul României.

 

— Păi, omul nu mai poate lucra. Decizia va fi luată la nivel central și, în momentul respectiv, vom avea reguli pe care să le respectăm cu toții.

 

Noi, din învățământul tehnic, cel puțin Politehnica, nu avem cum să nu susținem vaccinul și vaccinarea pentru că este vorba de știință, așa cum am afirmat mai devreme.

 

— Cum stați cu numărul de studenți la ora asta? Aveți un procent bun de școlarizare, din câte știm. Care este cifra totală a studenților dumneavoastră?

 

— Sunt, la nivel de universitate, cam 13.000. Ca număr, suntem a doua universitate din Timișoara, după Universitatea de Vest. Asta ca mărime. Dar, din punctul meu de vedere, contează foarte mult și angajabilitatea. Pentru că, de exemplu, mă uit întotdeauna la ce angajabilitate am în domeniu. Fiindcă absolventul termină și merge în piață și trebuie să știm că el se regăsește în piața muncii și nu devine vânzător la mall. Și atunci, pe angajabilitate, lucrurile stau bine. La ora actuală e nevoie și de calitate, pentru că firmele din domenii ca IT, Construcții, chiar și Mecanică (fiind foarte multe companii străine în Timișoara) deja ne iau studenții din primii ani.

 

— Și totuși, atrageți atenția că acest număr mare de politehniști nu e suficient pentru corporațiile din Timișoara?

 

— Sigur că nu e. Numărul ar mai trebui să crească. La domeniul de IT am și spus, la un moment dat, că nu prea avem cum să sporim numărul studenților. Din mai multe motive. Nu legate de spații, ci legat în special de resursa umană. Pentru că, la ora actuală, avem un număr de cadre didactice cam la jumătate din necesar. Iar restul se îndreaptă spre locurile bine plătite din companiile private. Nu e rău, pentru că oamenii din companii au experiență, dar, din punct de vedere administrativ, e mult mai complicat. Cu jumătate din oameni trebuie să faci și toate activitățile administrative: dosare de acreditare, orare și tot ce înseamnă administrație pentru un număr dublu de cadre didactice. Pe cei din companii nu poți să-i pui să facă un orar sau un dosar de acreditare. Și nici nu e cazul. Dar există și o limită despre care am și vorbit cu colegii mei timp de doi ani de zile. Numărul studenților din IT nu va mai crește. Am crescut, accelerat, în ultimii cinci-șase ani, cam cu zece la sută pe an până în urmă cu doi ani, când am stabilit că astfel scade calitatea actului educațional prea mult și ne-am oprit la un număr pe care îl avem și cu care mergem în continuare.

 

— Ar fi foarte important să ne confirmați că rata de angajabilitate a absolvenților Universității Politehnica Timișoara este de peste 90%. Chiar așa stau lucrurile, domnule rector?

 

— Rata de angajabilitate a absolventului de licență, la un an de la terminarea licenței, pe zone cum ar fi IT-ul este de 83%. Aici intră și Construcțiile. Asta însemnând toți cei pe care îi regăsim în Revisal. Nu înseamnă că mai avem și PFA-uri sau oameni plecați în străinătate sau care și-au făcut firme. Pe domeniul master e foarte interesant. La Automatică și Calculatoare a face un masterat înseamnă, de fapt, că absolventul a rămas aici și lucrează aici, de aceea a dorit să facă un master. Pe o singură persoană nu am găsit-o înregistrată din 150. Toți ceilalți sunt înregistrați. Numai că acum se tot discută de reintroducerea impozitului la cei din domeniul informatic. Părerea mea este că vor emigra, dacă se va întâmpla acest lucru. Mulți dintre ei își vor face firme, tocmai pentru a plăti un impozit mai mic. Deja există un astfel de curent, spre firme proprii și PFA. Există acest curent în IT, pe care-l văd. Pentru că măririle de salarii nu prea mai sunt posibile. Oricum, salariile sunt foarte bune comparativ cu ce este în restul societății. Dar deja oamenii sunt obișnuiți cu măririle cu opt sau zece la sută pe an. Asta nu mai poate continua, dacă se schimbă legislația. Și atunci caută alte variante. Am cunoscut foști studenți care mi-au spus că s-au asociat câte doi-trei și și-au făcut o firmă sau lucrează singuri. Și astfel statul român pierde. Pierde la impozite directe. La indirecte, banii tot în economie rămân și tot în consum se duc. Vor câștiga la TVA.

 

— Apropo de studenții străini, am avut o discuție, cu câțiva ani în urmă, cu rectorul de la acea vreme, domnul Viorel Șerban, care îmi povestea că exista o dinamică bună la acest capitol. Ce ați mai reușit de atunci? A crescut numărul străinilor care aleg să studieze în universitatea pe care o conduceți?

 

— În ultima vreme a fost o stagnare la acest capitol — și din cauza pandemiei. Vom încerca să mergem cu oferta noastră și înspre zona asiatică și a Africii de Nord, cum ar fi Maroc. Acolo e o tradiție în a veni să studieze în România. Pentru că putem să redeschidem acele canale. În inginerie e puțin mai complicat. Nu e ca la Medicină. Noi am avut studenți inclusiv din Statele Unite sau din Canada. Erau copiii unor români plecați acolo. Dar care nu mai vorbeau prea bine românește. Au venit la specializarea de engleză în domeniul IT. Din păcate, nu au rezistat. Pentru că e mai greu un pic. Acolo se face, la nivel de liceu, mai puțină materie. Noi am rămas încă pe sistemul de învățământ ce este mai apropiat de zona asiatică decât de zona americană. Mă refer la medie, nu la marile universități de top, din zona occidentală, în care tânărul face ce vrea, apoi mai încearcă un an. La noi s-a păstrat sistemul est-european de educație, în sensul că, dacă te apuci să studiezi inginerie, asta implică o anumită energie și destule cunoștințe. Se merge spre acest sistem cumulativ, fapt ce creează diferențe culturale din acest punct de vedere. Și atunci, străinilor le este mai greu. Noi încercăm să atragem tineri din regiunea asiatică, din Vietnam. Sunt state cu care am putea redeschide o anumită tradiție. Pentru că, aici, la Politehnică, au studiat foarte mulți vietnamezi în anii ’70. Am deschide noi posibilități. Am mai avut și din America Latină, cum ar fi Chile, dar până acolo e distanța mare. Chiar și acum am avut un student la Automatică din Peru. Dar a fost greu. E și o barieră de limbă, de comunicare, el fiind doar vorbitor de spaniolă. A învățat și limba română, dar avea probleme ce țineau de un bagaj general de cunoștințe. Asta e marea problemă. La noi, în anumite licee, încă se face materie la un nivel destul de ridicat. Ceea ce nu e rău. Dar nu toți fac la acel nivel. Sunt colegii de top, cum e „Moisil” sau „Bănățean”, unde se face școală de calitate. În schimb, atunci când unii vin de la un liceu din altă țară sau chiar din România, care sunt de nivel mediu, nu prea poți să faci performanță. Iar când nu stăpânesc foarte bine limba, e o problemă în plus.

 

— Dacă tot ați atins componenta internațională, Politehnica timișoreană era renumită și este, în continuare, prin contractele științifice extradidactice, care aduceau și prestigiu, dar aduceau și bani. Actualizați-ne puțin situația. Cum mai e acum?

 

— Noi stăm destul de bine la acest capitol. Avem contracte de cercetare, făcute fie cu statul român, fie cu entități cu finanțare din străinătate, cu anumite fonduri europene sau de alt fel, cum sunt fondurile norvegiene. Avem contracte cu terți, cum ar fi zona industrială. Aici stăm bine. Dar eu vreau să creștem. La ora actuală avem contracte de peste 300.000 de euro pe an. În perioada pandemică a mai scăzut puțin finanțarea. Nu e o sumă extraordinară, dar e vorba de proiecte în care sunt implicați oameni care lucrează în diverse studii, la diverse companii. Dar și acolo e un potențial de creștere. Pandemia a mai scăzut investițiile la anumite companii. Dar vor reveni, mai cu seamă în domeniul automotive.

 

În continuare avem astfel de proiecte și avem cadre didactice care chiar performează. Noi îi și încurajăm. Acum mai este și forma asta de proiecte luate prin universitate, dar mai este și varianta cealaltă, în care oamenii derulează proiecte prin firmele lor, cu companiile sau în calitate de angajați part-time la anumite firme. Și aduc plus valoare acolo unde sunt. Avem reprezentanți în foarte multe întreprinderi din Timișoara. Din punctul acesta de vedere nu mai este piața din anii ’70–’80, când era un alt tip de cercetare. Era o conducere centralizată, erau ghidate fondurile, aveai comenzi centralizate. Avem și acum o legătură foarte bună cu Hidroelectrica și derulăm împreună colaborări. Avem un colectiv foarte bun în Politehnică. Suntem una din cele mai bune universități românești în acest domeniu și chiar avem colaborări și contracte în derulare. Avem acum, în discuție, un contract cu valoare mai mare, dar să vedem cum se va finaliza. Au și ei un regim de stat, chiar dacă au un statut de regie autonomă.

Nu mai există investițiile acelea, care erau ale statului, cu sume mari. Statul român mai are câte ceva în infrastructură, dar, în rest, face puțin în domeniu. Noi colaborăm. Avem un colectiv la Construcții pentru zona de drumuri și autostrăzi. Fac probe, lucrează cu mai multe companii din țară și este destul de cunoscut colectivul nostru. Chiar stăm foarte bine la Construcții, chiar și la construcții metalice, la drumuri, poduri, avem specialiști implicați. Primăria ne mai solicită oameni cu care să discute și participă la dezbateri despre dezvoltarea orașului.

 

— Domnule rector, cum stați la capitolul cercetare? Știți ce înseamnă asta pentru ranking-ul internațional. Toată lumea aleargă după așa ceva. Din câte știm, Politehnica, la nivel național și chiar internațional, stă încă foarte bine în aceste topuri.

 

— Acum, la ultimul ranking (Times Higher Education) ne situăm foarte bine la partea de inginerie, împărțim primele două locuri din țară împreună cu Universitatea din Cluj. Pe zona de calculatoare și informatică suntem, alături de Universitatea Babeș-Bolyai, între primele 800 de universități la nivel mondial. Dincolo, la inginerie, ne situăm în zona locurilor 800–1.000 în lume. Dar fiecare dă ranking-ul unde stă mai bine. Noi am dat structura ranking-ului. Acolo se vede ce se punctează. Se punctează articolele publicate, contractele derulate, fondurile atrase. E totul foarte clar. Nu se punctează neapărat niște aspecte mai puțin relevante, cum ar fi de incluziune, de diversitate, care pot da anumite ratinguri, dar nu sunt neapărat de cercetare. Cercetarea are 80% din punctaj și didacticul are 20% sută. Didactic însemnând ce fac absolvenții tăi, unde sunt angajați în câmpul muncii. Așa e mult mai bine definită componenta universității.

 

Astfel, stăm bine. Am câștigat în continuare proiecte de cercetare.

 

Începem să avem probleme de resurse umane pe mai multe facultăți. E foarte mult de lucru și Timișoara are un specific de care noi ar trebui să ținem întotdeauna cont. E vorba de un oraș de business. Componenta artistică este extraordinară, este foarte bine că am câștigat proiectul de Capitală Culturală Europeană. Putem crește acolo foarte mult. Dar noi avem punctul forte în business. Însemnând industrie, servicii în Timișoara. Acela e punctul tare al orașului. Bineînțeles, zona culturală trăiește relativ bine. Nu știu dacă vom ajunge la nivelul Clujului. Nu poți să te compari când ai o universitate cu componente culturale. Și politehnica are câte ceva. Dar mă refer la facultăți de profil. Și la Cluj ai trei astfel de universități. Noi trebuie să ne uităm și la ce dimensiune am avut, unde am fost.

 

— Dacă facem raportarea, trebuie să spunem că orașul Cluj este capitala unei provincii mult mai mari, Transilvania. Noi, în Banat, vorbim de doar două orașe importante: Timișoara și Reșița.

 

— Da, așa e. La fel și la Iași. Au două universități de profil cultural. La noi, întotdeauna, ca dezvoltare, totul a însemnat industrie și business, servicii și consultanță. Asta  dincolo de cosmopolitismul ce adus partea de toleranță între etnii și care a produs un anume parfum local. Businessul rămâne punctul forte al urbei. Și din acest domeniu trăim la ora actuală. Nu mă refer doar la Politehnică, ci la întreaga comunitate.

 

— Dar ce mai facem cu sportul, domnule rector? Uitați, sunteți un actor foarte important, care a mai rămas în joc și care încearcă să facă lucruri bune. Aveți această echipă de fotbal, care este gruparea-fanion a Timișoarei. Ce se întâmplă cu ASU Poli? Când vom mai reveni în prima ligă a țării?

 

— Nu avem numai fotbal. Încercăm la toate ramurile sportive să progresăm. Inclusiv la înot încercăm să facem treabă. Avem planuri. Vrem să avem un  sportiv la Olimpiadă.

 

— Nu demult, vorbeam cu un coleg de Otto Hell, ultimul mare antrenor timișorean care a făcut performanță în handbal. A câștigat titlul cu Politehnica în 1991. Am avut tradiție în handbal, volei, baschet.

 

— La ora actuală sunt mai multe lucruri în derulare. Politehnica, prin partea de infrastructură, ține Timișoara în spate în destule domenii sportive. Mă refer la pista de la stadionul „Știința”. Doar acolo se poate alerga. E inadmisibil. Am în vedere apoi și bazinul de înot, unde iarna trecută am fost singurii care am ținut deschisă această bază. Dar sunt niște costuri. Pe care tot Politehnica le-a suportat. Nu le-a avut altcineva. Încercăm și la volei feminin. Încercăm să atragem o comunitate de oameni de afaceri care să investească. Pentru că altfel nu funcționează nimic. La fotbal, acum, proiectul este unul deosebit.

 

— Lumea așteaptă disperată. Toată suflarea sportivă e conștientă că doar atunci când vom avea un stadion modern, promis de mai bine de un an de zile de liderul CJT, Alin Nica, vom avea și echipă în prima ligă. Din păcate, nu se întrevede nici una, nici alta.

 

— Eu cred că vom avea echipă și nu vom avea stadion! La ora actuală avem discuții ce deja s-au fructificat și s-a constituit o asociere cu Cramele Recaș. Sunt o firmă foarte serioasă, de anvergură. Mai sunt implicate și alte persoane cu care să mergem mai departe, dar, din păcate, contextul pandemic nu ne-a dat, cu adevărat, cea mai bună oportunitate, dar vrem să strângem cât mai mulți oameni interesați în ceea ce înseamnă Politehnica Timișoara ca sport, în general, și ca fotbal, în special. Eu am fost și președinte de club, înainte de a fi rector, și mă întrebam „ce caut eu acolo”, dincolo de faptul că eram un fan al fenomenului. Am dat de o trupă de oameni, mă refer inclusiv la fotbaliști, care erau altceva decât ce auzisem eu că se întâmplă la un club. La noi, la Politehnica, avem deja câțiva ani în spate. O să fiți mirați de câți bani am avut la dispoziție în raport cu locurile ocupate în clasament. Nu uitați că sezonul trecut am luptat până la final pentru promovarea în prima ligă. De exemplu, Universitatea Cluj are un buget de două sau trei ori mai mare ca al nostru. Acum au crescut și ei. Dar există o implicare majoră. Aici, la noi, nu s-a aruncat cu banii, nu s-au pierdut. Toate cheltuielile au fost atent urmărite. Acum premisele sunt foarte bune. Deja ne mișcăm pentru a coagula forțele. Încă nu avem rezultatele dorite, dar pentru partea a doua a campionatului, de fapt, din ianuarie începând, avem clar drept obiectiv lupta pentru promovare în primul eșalon al fotbalului românesc.

 

Pe de altă parte, aveți dreptate, în sensul că ar fi destul de rușinos să intri în prima ligă și să nu ai unde să joci. Ne punem problema să jucăm, dacă intrăm, la Sibiu sau la Turnu-Severin.

 

— Sunteți un om conectat la informații. Ce se întâmplă cu acest stadion? Se tot fac studii, dar nimic vizibil mai departe… Există finanțarea necesară? Lumea întreabă când vin banii de la guvernul liberal, cât o mai fi și acesta, în fruntea țării!

 

— Nu știu cât sunt lucrurile de clare la Compania de Națională de Investiții. Am purtat discuții inclusiv cu președintele CJT Alin Nica (care mi-a fost și student), dar și cu primăria. Iar varianta inițială va fi acel stadion de tip lego, la care a revenit primăria. Am și spus, la o discuție, în mai sau iunie, că putem pune oameni și documentație pentru a avansa. Nu a fost cazul. S-au descurcat. A mai fost în discuție un termen de finalizare la sfârșitul anului 2023. M-am opus și am spus că trebuie mai repede. Măcar la mijlocul anului 2023 să fie finalizat. Trebuie făcut ceva pe tema asta pentru că timpul presează. Noi jucăm pe „Știința”. La final de noiembrie va fi licitația. Avem o bază sportivă, dar nu prea mai e spațiu acolo. Oricum, acolo se poate ridica un stadion funcțional doar pentru liga a doua. Nu ai cum să faci mai mult. E un stadion vechi, cu încărcătură istorică. Noi ne vom mișca, dar sperăm ca și autoritățile să o facă.

 

— Despre asocierea cu Cramele Recaș ne scriu drucherii, întrebându-ne cât de serioasă e informația. Oamenii sunt nerăbdători, după atâția ani în care noi nu am mai avut fotbal de nivel ridicat. Pe vremea lui Iancu eram conectați la cupele europene. Ce ne puteți spune, cei de la Recaș vin cu un aport financiar consistent la echipă?

 

— Este vorba de o societate pe acțiuni în care nu vor participa doar Cramele Recaș. Vor veni și alte persoane interesate. Va fi, la un moment dat, și o vânzare de acțiuni pe piață. Ce urmărim la ora asta e să nu repetăm fenomene de gen Iancu. Să nu existe un acționar majoritar. Și asta e mai greu. Când ai un acționar majoritar, echipa devine captivă. În România există fenomenul acesta cu „patronul le știe pe toate”. Recent, a fost o știre că la FCSB antrenorul urmează să fie dat afară pentru că ceva nu-i convine, din nou, domnului Becali! Până la urmă, inclusiv la nivel mai mic, vedem astfel de exemple. Chiar și la echipe care ajung în cupele europene ne trezim cu câte un patron ce pătrunde la vestiare. Ceea ce nu e normal. Încercăm să evităm astfel de lucruri, deși e mai greu. Când vine cineva cu mulți bani, vrea să controleze tot. Am găsit până acum o oarecare înțelegere și iarăși sper să venim cu un spirit al nostru, în care putem arăta că ne asociem mai mulți sub cupola Politehnicii. Vorbim de asocierea mai multor oameni puternici financiar, care pot construi un proiect comun.

Eu sunt un optimist, nu vizez numai cupele europene, aș vrea să luăm și un titlu. Deocamdată nu ne ajută nici infrastructura. Asta e. Mergem mai departe, gândim un proiect cu bătaie lungă. Toată lumea cu care discutăm acum este de acord că nu gândim pe un an, ci avem în minte un ciclu de cel puțin șase-șapte ani de acum înainte.

Vom vedea ce va ieși, în cele din urmă!

Interviu realizat de Adrian Marcu și Titus Bălan

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ