Pensiile speciale din Justiție

321

În după amiaza zilei în care scriam aceste rânduri, Camera Deputaților a adoptat, în calitate de cameră decizională, proiectul de lege având ca obiect eliminarea anumitor categorii de pensii speciale, între care se regăsesc și cele ale magistraților. Anterior, Senatul adoptase tacit același proiect, astfel că, în prezent, acest controversat proiect ar trebui să fie comunicat Președintelui României, în vederea promulgării.

Ca reacție la mai toate aceste peripeții legislative, corpul magistraților, secondat de cel al grefierilor, a înțeles să-și asume un protest, constând în încetarea totală sau parțială a activității, judecătorii continuând să soluționeze doar cauzele civile urgente (așa cum sunt contestațiile formulate în procedurile de executare silită ori ordonanțele președințiale), precum și acele cauze cu arestați ori cele în care se pune în discuție starea de libertate a persoanelor trimise în judecată. Dincolo de zgomotul social, dar și politic generat de acest subiect al suprimării anumitor categorii de pensii speciale, un lucru este foarte clar pentru mine: chiar dacă magistrații, ca și grefierii de altfel, pretind că dumnealor doar protestează și că nu au intrat într-o propriu-zisă grevă, în realitate, rigoarea juridică ne obligă să observăm un lucru foarte simplu pentru orice jurist minim instruit: o încetare a activității profesionale, respectiv un refuz de îndeplinire a unor obligații de serviciu, sub motivul unei revendicări de natură socială sau economică (cum ar fi aceea de a nu fi suprimate ori diminuate pensiile speciale), nu poate reprezenta altceva decât o grevă. Iar exercițiul dreptului la grevă nu este recunoscut nici magistraților și nici grefierilor, întrucât aceste două categorii profesionale, prin activitatea desfășurată, asigură continuitatea serviciului public de justiție, nesusceptibil de întrerupere sau de suspendare. Astfel stând lucrurile, cred că mascarea unei greve în veșmântul unui protest ține mai degrabă de un jos stilistic decât de rigoarea regulilor de drept aplicabile materiei conflictelor colective de muncă.

Pe de altă parte, pe fond, chestiunea pensiilor speciale, recunoscute magistraților încă din anul 2004, ar trebui să implice o abordare rece și foarte responsabilă. Caracterul special al unei pensii decurge din împrejurarea că dimensiunea acesteia nu se stabilește potrivit principiului contributivității, respectiv în baza unei relații matematice stabilite între dimensiunea salariului celui care urmează să se pensioneze, cota sa de contribuție la bugetul asigurărilor sociale de stat (corespunzător salariului încasat) și câtimea efectivă a pensiei cuvenite. În cazul unei pensii speciale, cuantumul acesteia implică asocierea, respectiv însumarea a două componente: a) prima, calculată potrivit regulilor care conferă efectivitate principiului contributivității; b) a doua, care reprezintă un adaos stabilit prin lege și pe care Statul îl livrează beneficiarului acestei pensii speciale nu din bugetul asigurărilor sociale (sau nu numai din acest buget), ci și din bugetul de stat. Acest adaos este stabilit în considerarea unor rațiuni pe care legiuitorul le are în vedere, cu ocazia adoptării legii chemate să reglementeze o anumită pensie de serviciu. În cazul magistraților, cel mai probabil, legiuitorul a avut în vedere faptul că aceștia sunt supuși unui regim foarte strict al incompatibilităților și al conflictelor de interese, respectiv împrejurarea că, pe parcursul exercitării funcției, aceștia nu pot desfășura alte activități aducătoare de venit, exceptându-le pe cele aferente calității de cadru didactic în învățământul superior juridic. Mai toate acestea sunt de înțeles. Ceea ce însă nu este și nu poate fi de înțeles este amplitudinea anumitor pensii speciale, de care beneficiază astăzi anumiți magistrați. Presa a vehiculat nume ale unor magistrați între timp pensionați, care încasau de la stat, deci din banul public, sume de peste 30.000 ori chiar de peste 50.000 de lei, așa cum este cazul unui domn care a exercitat succesiv o funcție de director al unui așezământ penitenciar și, respectiv, a funcție de procuror. Este adevărat că aceste situații sunt, totuși, situații de excepție și că, într-adevăr, nu poate fi suprimată in corpore o anumită pensie specială (spre pildă, cea a magistraților) doar pentru că unii dintre beneficiari, printr-un joc al întâmplării, au ajuns în situația de a încasa pensii de foarte mari dimensiuni. După cum nu este deloc tolerabil cumulul pensiei speciale cu indemnizația de judecător al Curții Constituționale, așa cum se întâmplă astăzi în cazul anumitor judecători ai acestei Curți. Domniile lor se puteau mulțumi cu indemnizația de judecător al Curții Constituționale (care depășește binișor 20.000 de lei lunar), pentru ca mai apoi, după încheierea activității la Curtea Constituțională, să ajungă în situația de a încasa pensia specială aferentă poziției de fost magistrat la o instanță de drept comun ori la un parchet arondat unei astfel de instanțe. În sfârșit, la fel de nenaturală este și obținerea unei pensii speciale care depășește cuantumul ultimului salariu încasat, așa cum se întâmplă în cazul magistraților. Vina însă nu este a domniilor lor, ci a legii, iar legea este un produs politic, în miezul căruia intră ingrediente dintre cele mai diverse: ticăloșie, prostie, lipsă de responsabilitate, slugărnicie, neînțelegerea unor legități elementare din materia dreptului asigurărilor sociale și chiar exaltare adolescentină (în persoana celor care cred că statul de drept se asigură prin pensii speciale foarte mari acordate magistraților).

Fac parte dintre aceia care cred că magistraților trebuie să li se acorde pensii speciale, în considerarea regimului foarte strict de incompatibilități și conflicte de interese sub care sunt plasați de-a lungul întregii lor cariere. Cuantumul acestor pensii speciale trebuie însă foarte bine gândit. El nu ar trebui să depășească un procent cuprins între 60 și 80% din ultimul salariu net, încasat de magistratul pe cale de a se pensiona, fără luarea în considerare a altor sporuri sau componente suplimentare, cu caracter excepțional și care, în mod natural, se adaugă salariului și nu intră în alcătuirea lui. Chestiunea pensiilor speciale ale magistraților trebuie privită într-un context mai larg, al imaginii Justiției, văzută ca dimensiunea fundamentală a statului de drept, dar și vulnerabilitate la adresa păcii sociale, dată fiind frustrarea în creștere a celor care nu sunt fericiții beneficiari ai unor astfel de pensii. O pensie specială nu trebuie să se transforme într-o rentă ori într-un privilegiu, menit a-i asigura beneficiarului o viață de huzur, în disprețul celorlalți concetățeni, a celor care, asumându-și alte profesii (cel puțin la fel de importante din punct de vedere social ca aceea de magistrat), nu au ajuns în situația de a fi beneficiarii unei pensii speciale. Fie ea și specială, pensia nu este altceva decât un mijloc de asigurare a unei existențe decente, în acord cu statutul profesional și cu calitatea muncii desfășurate, pe parcursul câtorva decenii. Plecând de la o astfel de premisă, legiuitorul, ca și beneficiarul unei pensii speciale, trebuie să înțeleagă că totul are o limită, că pensia specială nu poate fi un mijloc de capitalizare și nici de rapidă înavuțire a beneficiarului ei. Pentru asta, cei implicați ar trebui să-l (re)citească pe Justinian (juriștii, inclusiv magistrații știu la cine mă refer!), cel care observa că homines quo plura habent, eo ampliora cupiunt.

LĂSAȚI UN MESAJ