Pe stadionul Chinezului de la Gara Mare se tratează infectații de virus chinezesc

281

Toți cei ce se cred mari patrioți locali și își clamează „dragostea” fără de margini față de locurile natale fac mare caz de întâietățile ce au avut loc aici în Timișoara și în Banat în general. Dar mai cu seamă cei ce nu cunoasc realitățile de aici se laudă cu ele chiar dacă au auzit de aceste priorități doar la a treia „ureche” și nu le cunosc chiar de la sursă. Cei mai înfocați sunt evident drucherii sau chibiții cum sunt numiți entuziaștii ce mănâncă fotbal pe pâine.

Toată lumea vorbește de trecutul sportiv al orașului chiar și cei cu două piciore stângi ce nu au bătut lobda pe maidan niciodată. Tot ei ne explică cum ar fi șutat pe poartă în locul celebrului jucător ce a ratat un penalty. Sigur că sportivul ce se antrenează de copil dar a luftat odată la un meci important este un ratangiu iar specialistul de ocazie ce comentează de pe banca din fața blocului, cu o pungă de semințe alături, ar fi rezolvat mult mai simplu soarta jocului.

Dar cu adevărat aici în Timișora s-a făcut sport de mult timp în urmă. Fotbalul a apărut la noi în oraș încă de la finalul secolului al XIX-lea poate printre primele orașe de pe actualul teritoriu al țării. Specialiștii au emis mai multe ipoteze. Oricum în această parte centrală a Europei de s-a bătut mingea cu entuziasm. La fel de îndreptățiți sunt și arădenii sau orădeni de a-și arăta întâietatea la fotbal.

Școlarii de la Liceul Piarist pe lângă studiul temeinic au fost printre primii ce au jucat fotbal în mod sistematic și organizat. Poate și alte grupări au fost la fel de bine pregătite dar despre ei s-au pierdut datele verificabile. Aici au debutat și mai apoi au rămas cu bunul obicei al mișcării în aer liber un șir lung de personalități ale culturii, științei ori a sportului.

Unul din cunoscuții sportivi ce a început aici este și scriitorul, istoricul de artă și diplomatul sârb Miloš Crnjanski după cum am mai arătat în paginile noastre. De-a lungul timpului a continuat să practice patinajul, fotbalul ori schiul. Pentru o pârtie bună de zăpadă a cutreierat stațiunile europene renumite din Alpi.

„Îşi aduce aminte cu mare nostalgie de o serie de prieteni cu care avea să bată mingea pe toate maidanele ce le găseau libere: Gică, Kapdebo Elemer. Sportul avea să devină o preocupare serioasă pentru tânărul Miloš. Ca orice elev a jucat la început în selecţionata liceului. Mai apoi este destul de cunoscut la clubul de gimnastică al Timişoarei (TTK), iar în clasele mari va juca la clubul lucrătorilor de la căile ferate (Chinezul-Kinizsi), cel ce va deveni ulterior marea echipă profesionistă a Timișoarei.”

Dezvoltarea fără precedent a transportului feroviar a făcut din Banat regiunea cu cea mai densă rețea căi ferate încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Locomotivele, vagonele de marfă ori de călători se mai stricau ca și imfrastructura ce trebuia în mod regulat întreținută. Așa au apărut Atelierele feroviare din apropierea Gării Iosefinului. Lucrătorii de acolo erau oameni aprigi ce se bucurau de orice moment liber pentru a juca câte o miuță pe terenurile virane din Cartierele Blașcovici sau Ronaț.

Așa a apărut o echipă de legendă a orașului. Peste doar un deceniu avea să domine campionatul României interbelice cu nu mai puțin de șase victorii consecutive între anii 1922-1927. Doar o singură echipă din capitală, Venus București, avea să câștige un campionat în plus.
Chinezul Timișoara a început cu numele de Kinizsi Temesvar, ceea ce înseamnă același lucru. Sigur că nici echipa nici măcar numele ei nu avea nimic chinezesc venit din extremul Orient. Nu era vre-un mandarin pripășit pe aici. Era doar o formă încetățenită în limbajul local din vechea denumire din limbile slavice a cnezului (Knyaz) ori conducător local sau un fel de voievod de importanță secundară. Echipa era a muncitorilor de la căile ferate din Timișoara, a fost fondată cu acte în regulă în 1910, sub numele maghiar. Denumirea a fost adoptată după numele căpeteniei militare Paul Chinezu (sau Kinizsi Pál) (1432-1494), pornit să conducă armate de aici de pe plaiurile noastre (posibil Satchinez după cum spune legenda) din epoca regelui Matia Corvin (Matthias Corvinus). Pavel era renumit pentru puterea sa deosebită și astfel lucrătorii din ateliere ce băteau cu ciocanul în fierul înroșit se doreau a fi sau chiar erau la fel de voinici și bine făcuți.

Emblema clubului are în centrul său o mână care duce o piatră de moară și face referire la una din legendele legate de acest personaj istoric ce ar fi folosit piatra ca tavă pentru a-și servi regele cu o carafă de băutură.

A participat în proaspătul campionat înființat în anul 1910. Prima mare performanță vine în 1914 când timișorenii cuceresc trofeul campionatul Ungariei de Sud. Tot atunci aveau să fie declarați ca fiind cea mai bună formație provincială alături de TSC din Tatabánya. De la începuturi culorile clubului au cele ce și acum sunt resprectate în oraș, alb și violet.

De la început echipa a jucat în spatele Gării de Nord, unde și acum este un stadion. În toamna anului 1913 la 12 octombrie, s-a inaugurat arena sportivă a clubului, clădită sub îndrumarea inginerului Arnold Iacobi şi lucrată de către muncitorii atelierelor feroviare.

Prezentarea în faţa publicului a echipei Chinezul a avut loc în anul următor apariţiei sale, la 6 mai 1911, când a fost întrecută cu categoricul scor de 11-0 de către formaţia de tineret a C.A.T.-ului.
Încă din primii ani de s-a orientat spre a transfera jucători valoroşi de la echipe din Budapesta precum Wurfer, Bauer, Iszer, Szednicsek (fost internaţional maghiar), Szidon şi Schaller (viitori internaţionali maghiari) şi astfel echipa cucereşte campionatul Ungariei de Sud în 1914, an în care vor fi declaraţi, alături de TSC din Tatabánya, şi cea mai bună echipă provincială din Ungaria.
Nici măcar prima conflagrație mondială nu a afectat prea tare mersul echipei feroviare. Dimpotrivă, în această perioadă au fost aduși jucători impăortanți, care vor forma apoi marea echipă din anii ’20.
Din formula anilor 1916-1917 făceau parte: Ziegler (Herner) – Bauer (Szilágyi I), Szednicsek (Kondor) – Fenyvessy (Kovács S.), Tóth-Bedő, Koch (Rajnak) – Wurfer (Steiner B.), Frech I, Micsinay (Matek), Szidon (Schaller), Kinorai (Iancu). Dintre aceştia, nu mai puţin de şapte (Kondor, Fenyvessy, Tóth-Bedő, Rajnak, Steiner B., Frech I, Matek) vor face parte din echipa care va cuceri, în 1922, primul titlu naţional, cinci (Szilágyi I, Tóth-Bedő, Koch, Frech I, Matek) vor fi selecţionati în naţionala României, iar doi (Szidon, Schaller), în cea a Ungariei. Cu acest lot fantastic, feroviarii ocupă locul 4 în Cupa de Război, care a angrenat, în 1916, cele mai puternice formaţii din Ungaria, şi câştigă Campionatul de Război al Ungariei de Sud în 1918. Acest ultim an aduce şi un record de asistenţă, 10.000 spectatori – cifră impresionantă pentru acele timpuri – vizionând la Timişoara meciul pierdut de selecţionata Ungariei de Sud în faţa unei selecţionate a Ungariei (1-6). Dintre rezultatele acelor ani atrag în mod deosebit atenţia un 5-0 cu selecţionata de juniori a Ungariei (în 1914), un 2-1 cu UTE (actuala Ujpest; în 1916, chiar la Budapesta), un 4-0 cu FTC (în 1917), 3-2 cu o selecţionată a Budapestei (în 1918).

După încheierea războiului la finele anului 1918, echipa are o scurtă stagnare din motive de reorganizare a noilor provincii. Unificarea campionatelor de fotbal din Ardeal și Banat cu cele din vechiul Regat va mai dura încă trei ani. „Chinezii” rămân cei mai buni, câștigând campionatul din Transilvania. Din 1922 începe un campionat cu adevărat „național” și marșul triumfal spre cele șase titluri până în 1927. Recordul râmâne în picioare timp de 71 de ani când Steaua București reușește să egaleze performanța.

Din toamna anului 1927, clubul intră într-o criză financiară gravă, dublată și de o criză a conducerii clubului.

Datoriile echipei s-au ridicat la sume exorbitante: 56.000 lei faţă de Banca din Sânnicolaul Mare sau 20.000 lei faţă de Banca Centrală Şvăbească, ajungându-se astfel la un total de aproximativ 250.000 lei interbelici. Greutăţile finaciare s-au adâncit şi din cauza micşorării numărului membrilor susţinători ai echipei. Din 1200 de membri cotizanţi, câţi au fost în 1926, în numai doi ani au mai rămas 284.
În opinia conducerii singura cale de depășirea impasului financiar ar fi fost organizarea cât mai multor meciuri internaţionale. Acestea ar fi putut aduce ceva fonduri în vistieria sleită. Însă soarta s-a dovedit a fi fost potrivnică. În vara anului 1928 Comisia Centrală de Fotbal nu a ţinut cont de programul internaţional al Chinezului. Astfel data meciului perfectat deja cu WAC Viena a coincis cu întâlnirea din cadrul sferturilor de finală ale campionatului naţional cu Şoimii Sibiu. Cunoscând acest lucru conducătorii Chinezului, dornici să obţină venituri cu orice risc, au hotărât ca împotriva formaţiei din Sibiu să se prezinte echipa a II-a.

Echipa a II-a făcut tot ce a putut pentru a juca onorabil. În primul meci ea a condus la pauză cu 2-1 dar în repriza a doua gazdele au egalat: 2-2. Cu acest rezultat s-a încheiat partida şi după prelungiri. La rejucare a fost o adevărată dramă. Sibienii au condus cu 3-0 dar au fost egalaţi. Din nou s-a apelat la prelungiri. Totuşi echipa locală având şi publicul în spate a reuşit să înscrie golul victoriei: 4-3. Până la urmă această strategie s-a dovedit ineficientă în a rezolva problema banilor.

Aşa se face că în plină glorie, Chinezul se destramă, o parte din conducătorii săi, dr. Cornel Lazăr şi ing. Dionisie Balasz, au părăsit clubul şi vor pune bazele unei alte formații ce va scrie istorie în fotbalul românesc, Ripensia. Aceasta a preluat ştafeta, a dus mai departe gloria fotbalului timişorean.

Din pricina condiţiilor complicate, nivelul competiţional al echipei a scăzut simţitor, mai ales că o serie de jucători valoroşi precum Rudolf Wetzer, Mihai Tänzer, Gusti Semler sau Paul Teleky au plecat la diferite cluburi profesioniste peste hotare. Cu toate acestea Chinezul a continuat să rămână una din formaţiile redutabile ale ţării, reuşind să-i promoveze pe talentaţii Ladislau Raffinsky, Ion Zelenak, Rudolf Demetrovici, Lucian Gruin, Andrei Szilard, Rudolf Bürger şi nu în ultimul rând pe Iosif Petschovsky, dar n-a mai atins strălucirea din perioada 1921-1927.

În august 1936, „chinezii” fuzionează cu ILSA (Industria Lânii SA) Timișoara, încercând să-și revină financiar. Soluția a durat doar până în 1939, când au revenit la primul eșalon, „Chinezul” a pierdut contactul cu performanțele extraordinare.

Anul 1941 aduce o nouă fuziune cu CAT, (Timișoara Atletic Club), fondat în 1902, care în 1935 a fuzionat cu RGMT (păstrându-și numele).
După cel de-al doilea război mondial, feroviarii nu-și mai găsesc cadența care i-a făcut celebri. Încercând să supraviețuiască, au fuzionat cu CAMT (Clubul Atletic al Muncitorilor Timișoara) numit „CAMT-ul chinezesc” care, în 1946, să rămână doar CAMT, denumirea „chinezesc” dispărând fotbalul românesc. Părea a fi ceva foarete retrograd sau ciudat ca o echipă să se numească în așa fel.
Ultima apariție oficială a fost în Divizia B în sezonul 1948-1949 (13 din 14 concurenți) după ce echipa a fost desființată.

Terenul de joc este unul din cele mai vechi aflate cam pe același loc. Arena, numită și Banatul în unele perioada, a fost inaugurată în 1913, a ocupat terenul actualului stadion până în al doilea război mondial. În vara 1944, în noaptea de 16/17 iunie, orașul este lovit de primele bombe ale armatelor americane şi britanice. Pe 3 iulie 1944, a avut loc al doilea bombardament al Timişoarei, de către US Air Force, în plină zi. Ținta principalămcautată de bombele incendiare ale aliaţilor a fost Gara „Domniţa Elena” (Gara de Nord). Nod ferioviar de importanță în regiune deservea implicit și armata germană. Stadionul din apropiere, dar și o serie de case din Blașcovici au fost distruse ca victime colaterale, după o vorbă a militarilor actuală și acum.
Un nou stadion a fost reconstruit de angajații CFR cinci ani mai târziu prin muncă mai mult sau mai puțin voluntară. A fost inaugurat oficial, din nou, la 17 octombrie 1949, cu ocazia unui meci amical între CFR Timișoara și MATEOSz Budapesta. Până în 1964, la deschiderea jocurilor de fotbal, aici se juca rugby. Stadionul era dotat și cu pistă de atletism ce era intens folosită de sportivii locali și chiar și de elevii pentru antrenamente și ore de educație fizică.
În perioda sa cea mai bună arena avea o capacitate de 7000 de spectatori.

Cum soarta își are ironia ei ascunsă pe fostul stadion Chinezul se izolează cei ce suferă de un virus chinezesc.

Dar cum de la măreție sportivă la necesitatea medicală în anul 2020 nu a fost decât un pas, actualmente stadionul este spital militar de campanie pentru izolarea celor infectați de un virus venit de peste mări și țări tocmai din China.

LĂSAȚI UN MESAJ