Paștele de după război

164

Mira l-a cunoscut pe Matei la un târg auto simandicos, cu vreo zece ani în urmă, imediat după absolvirea facultății. Bărbatul era pasionat de mașinile care dezvoltau viteze amețitoare, pe unele le și pilotase, în calitate de pilot de curse, în vremurile acelea. La prima lor întâlnire, Matei i-a vorbit întruna despre cum e să simți viața zvâcnind la peste 200 de kilometri pe oră, la volanul unui Porsche Panamera, de pildă.

„Ești nebun, cum poți să faci așa ceva, dragule?!”, i-a replicat fata la auzul isprăvilor sale, rostite cu frenezia unui fapt de viață cotidian.

„Sunt un pic nebun, recunosc. Dar nu pot altfel, e ca o boală dulce, dacă poate fi vorba de o asemenea maladie. Adică una suportabilă, înțelegi ce vreau să spun”. Fata a priceput că omul e într-o ureche, dar asta nu a împiedicat-o să se îndrăgostească de el în zilele care au urmat. Matei lucra pentru o corporație gigantică din domeniul semiconductorilor folosiți în industria de armament și, din acest motiv, era nevoit să călătorească mult pe diverse meridiane ale globului. Când a aflat cu ce se ocupă, pe chipul fin și destins al Mirei au apărut, brusc, câteva broboane de sudoare. Ar fi vrut să-i spună că nu e deloc fericită ca el să fie mereu plecat pe te miri unde, iar ea să stea acasă, zile în șir, așteptându-l să se întoarcă. Nu a îndrăznit să-i mărturisească gândul cu pricina, tocmai pentru că începuse să-l iubească enorm, ca niciodată până atunci în relația cu un alt bărbat. Matei a priceput că tristețea fetei, de care, la rândul său, era îndrăgostit până după urechi, avea drept cauză profesia și plecările lui dese prin toată lumea.

„Uite, îți propun să vii cu mine peste tot. Ai fi de acord? Banii nu sunt o problemă, mai ales că pot aranja ca firma să plătească și deplasările tale. La câtă nevoie au de mine, vor accepta să mă însoțești pe banii lor. Totul e să fii de acord, iubito”.

Erau tineri, aveau nevoie de bani și, în plus, s-a gândit că va vedea și ea orașe și țari minunate, la care până atunci doar visase că ar putea să le viziteze.

Un deceniu s-au tot plimbat prin lumea aceasta mare, străbătând orașe, țări și continente pe care foarte puțini oameni au avut șansa să le vadă. Astăzi erau la Londra, peste o săptămână la Amsterdam, iar peste o lună tocmai pășeau prin Central Park, în inima New York-ului.

Într-o seară, pe când stăteau tolăniți unul lângă celălalt, în imensul pat nupțial dintr-un hotel de cinci stele din Tokyo, Mira s-a răsucit spre el și l-a întrebat cu candoare, dar și cu teamă:

„Matei, tu chiar ești fericit alături de mine? Au trecut atâția ani de când ne-am cunoscut și noi nu facem altceva decât să ne plimbăm prin lume, ca doi bezmetici, mereu doar noi doi, fără restul familiilor noastre prin preajmă. Nu crezi că a sosit vremea să ne așezăm, cu adevărat, undeva? Uite, mi-e dor de părinți, de mătușile mele cu care am crescut, încât chiar îmi doresc să ne întoarcem acasă.

Mai e ceva, știi bine ce vreau să spun… Am de gând să devin mamă, să avem un copil împreună. E cazul să punem stop vieții de până acum. M-am săturat să fim doi nomazi moderni pentru care acasă să nu fie, de fapt, nicăieri”.

Matei a privit-o înfrigurat și ușor descumpănit pentru că știa că Mira nu vorbea niciodată doar ca să se afle în treabă, că, prin urmare, era hotărâtă să facă ceea ce tocmai spusese. Adică să se întoarcă acasă, în țara lor din răsăritul Europei, în orașul vechi, plin de farmec, din vestul României. Brusc, l-a lovit și pe el o aspră melancolie și a început să se gândească la tatăl și la mama sa care i-au fost mereu aproape și l-au susținut cu o devoțiune apăsătoare pentru a ajunge ceea era astăzi. Un bărbat împlinit profesional, extrem de bogat și, peste toate, fericit să fie iubit de o femeie ca Mira.

„Ai dreptate, totul trebuie să aibă un sfârșit. Ne întoarcem acasă, căutăm o casă frumoasă și vom trage tare să devenim părinții unei fete blonde, cu ochii verzi și bucle încântătoare. Așa, ca tine, Mira.”

În lume tocmai începuse războiul, mai aproape de adevăr, într-un capăt trist și amarnic de Europă, iar acesta a fost semnul că viața nu poate avea decât un sigur „acasă”, și nicidecum mai multe astfel de reprezentări. Mira și-a adus aminte că urma să vină, curând, Paștele și n-ar fi vrut, pentru nimic în lume, să rateze ocazia unei asemenea sărbători fără să-i aibă aproape pe părinții și pe mătușile ei scumpe și bune ca un tort din zahăr ars din copilărie.

LĂSAȚI UN MESAJ