Va veni iarăși primăvara, și cartierul meu verde, din orașul nostru verde, va fi și mai verde. Iarba va crește în voie printre bătrânele resturi de beton din anii ’70, fluturii vor zbura din floră spontană-n floare de Horticultura, iar albinele, ca-ntr-un jam session harnic, bănățean, vor zumzăi cât e ziua de lungă, firește, respectând orele de liniște. Va fi seară, va fi liniște, dacă mai poetic nu se poate: va fi liniște, va fi seară. Alte și alte insecte ne vor pătrunde liric în suflet sau pur și simplu fizic, trupește, în gambe.
Dar nu despre căpușe e vorba aici, în fața fostului Complex Favorit din Circumvalațiunii, ci despre „bețive”, care și anul acesta vor lipsi de la întâlnirea cu bucuriile primăverii și — de ce nu? — ale muzicii. Nicio terasă nu va călca pe verdele pur dintre bolovanii de fier-beton ai locului și nicio sticlă verde nu va eclipsa culoarea pură a firului de iarbă la care va cânta, din când în când, o motocoasă ca altădată Jimmy Page la o coardă de Stratocaster, în boxele defunctului Saloon. Erau vremuri barabare, în care un proiect pentru terasă nu era considerat o blasfemie fie și pe hard-disk-ul unui laptop, ca astăzi.
Nici în acest martie nu vom avea, pe lângă șinele de tramvai de pe Bogdăneștilor, un bar-bistro la Favorit, deși se pregătește ceva ce ne-a ținut speranța trează până în ultima clipă a minciunii noastre frumoase. Spațiul în renovare din complex va deveni însă un magazin de electrocasnice second hand, lângă cel de haine second hand, închis cu ceva vreme în urmă, iar viața socială va continua în jurul scumierei din fața Profi-ului non-stop cu și mai multă vigoare, păstrând o infimă șansă de apariție, în jurul unei sticle sparte de oțet, a drosophilei melanogaster.
Însă până când verdele natural se va așterne peste cel scriptic în Timișoara, ne rămân, cât mai e încă iarnă, verdețurile.
Dar parcă și cele din aprozarul de pe Gh. Lazăr, spre ora 6 seara, ușor ofilite, aproape la pensie, se grăbesc spre primăvară în speranța unei reînverziri. Așa cum bătrânii — mai nou, „seniorii”, dintr-o prost înțeleasă corectitudine politică a limbii, care nu știu de ce nu ocolește, în aceeași logică și cu aceeași grație juniorală, și cuvântul „tineri” — se grăbesc să treacă pe roșu la semafoare. Și, în general, se grăbesc. Iar dacă până mai ieri credeam că o fac în ciuda tinerilor, a ceea ce, poate, au fost odată și, cu durere, cu ură legitimă, recunosc că nu mai sunt, iată, de-acum, la coada de aprozar, aflu că-și manifestă la fel de neiertător nerăbdarea și față de ai lor.
Fiindcă doamna venerabilă ce-mi cântărește, asistată de o colegă mult mai tânără, legumele și fructele ezită, se scuză și continuă, ca o adevărată stagiară, stabilind, cu mine, cel puțin, o relație de încredere absolută în toleranța pe care o dezvolt față de stângăciile inerente oricărui început. E însă destul, ba chiar prea mult pentru doamna la fel de venerabilă din spatele meu, care, după încă o greșeală a celei de la casă, izbucnește: „Se poate mai repede, totuși?! Pierd autobuzul. Nu stăm aici până învățăm!” Și, către mine: „Dumneavoastră cum de aveți atâta răbdare?”
„Nici eu nu știu de unde”, îmi spun în gând, verde-n față, și continuu, la fel de verde mut pentru toată lumea: „Ba da, tocmai de-asta stăm aici: până învățăm”. Iau însă altfel asupra mea toată nepriceperea bătrânei începătoare adăugând două roșii cumpărăturilor mele verzi de până atunci, fiindcă — se știe la mine-n cartier — eu nu cred în orarul STPT-ului nici când face daruri.
